jeudi 21 juin 2012

Through the Looking Glass


Ce-ţi pasă de calea prin care intri-n Hades? Toate sunt la fel.
Epictet



Orlov

            Bolta se limpezise asupră-ne, albăstrind în văpăi de răcoare împreună cu briza ce năvălea din larg. Apele se băteau învolburate, sărîndu-ne respiraţia. Peisajul  O stare de parfum fără precedent. De curăţie şi desăvîrşire. Liga vînturilor, confederaţia norilor, episcopia valurilor, parohia Soter. Să fi fost Prăbuşirea din Eden o Ieşire din Mare?
            Se primenise Moştenitorul: se priveghease: îşi cîntase Stîlpii şi acum se aşeza în sicriu. În aceeaşi splendidă ordine în care îşi brodase şi celelalte gînduri/ imagini. Parastatic, auriu – o cădelniţă împrăştiind bună mireasmă în văzduhul nimănui. Anotimpurile noastre fuseseră unul singur: o fabulă ca o evanghelie.


            În timp ce urcam la bord îl întreb:
- Ce faci
- Îi redau calul lui Richard…  Cît să aştept? Că nici nu ştiu ce aş avea atunci.  Iad şi Rai deopotrivă le voi proba chiar de pe-acum! Şi toate laolaltă le voi pune.
- E prea curînd.
- Da ce, tu crezi că numai trecutul poate fi trăit într-o fracţiune de secundă?  Viitorul ce-are?  Îmi pot consuma traseul în ce unitate vreau. Simultan!    Sunt propria mea ficţiuneŞi-n locul meu, tot eu să fiu!      
            Ego sum sacerdos in æternum… …  …   …


Intra în Biserica naufragiului său cîntîndu-şi ultimele osanale dimpreună cu un tărăgănat şi somptuos Iubi--voi DoamneDin pragul portalului şi pînă la rozasa de la proră, podelele catedralei ereau tixite cu jurnalul Moştenitorului – un fel de Cartea Iertării, dosar penal tandru şi irevocabil cu care-şi binecuvînta umanitatea printr-un singur şi splendid blestem: automoartea ce-şi da. (“Dedic aceste scrieri memoriei propriei mele persoane.“)   Şi după cum în faţa oglinzii îşi cultivase şi înregimentase toate cele apucături, tot oglinda îi erea şi cămară: pereţii ereau făcuţi din uitători; arătîndu-l mereu.  Şi nu se oferise el de recipient celor otrăvi?…  Nu acesta era modul de-a se aşeza în raft?
Într-un răspăr paroxistic, căpcăunul apelor îşi chema valurile, prunci neîndurători, să îl urmeze – o armadă de efebi îspumaţi cu care să dea el năvală peste un gol numit Lume. Marea lui se găsea în sau în afara ei?“ 

Unde-mi sunt turmele, domnilor contemporani? Fir-aş al meu! Pentru voi mor; şi jur că nu voi învia!
Ultima tentaţie: să vă iert.  Să vă ierte Dumnezeu.  Că el v-a făcut.  Eu nu vă iert. Că n-am de ce.   Iertarea este conştiinţa faptului că delictul, de orice natură ar fi, are un caracter  repetitiv.
Eu le spuneam că îi iubesc – ei înţelegeau să triumfe
Dispar şi eu în grija maicii mele, căci cel ce sfîrşeşte pe ceilalţi ia asupră-şi păcatele lor. Sunt un stîrv viermuind şi prin plecarea mea, a ultimului, desăvîrşirea se va instala. Gloria mea este renunţarea la participare. Virtutea mea: puterea de-a lăsa lucrurile întregi.
Mi-e dor de toţi ai mei. Atît de mulţi cîţi sunt; şi-atît de răposaţi.
Mi-e dor cu ambele mîini şi cu toată fruntea.“

Şi tăie ultimul odgon.
Rămînînd încuiat/ încuiaţi fedeleş în bazilica lui plutitor scufundătoare.
Pentru tot ce gîndise – singur îşi da pedeapsa – n-aşteptase să fie judecat de un Creator care înşeală la cîntar de dragul rătăciţilor săi.  Cădea  forţînd  porţile  unui  infern  genune, făcîndu-se din ciudă, mînie şi durere osînditorul celor ce au osîndit, călăul celor ce au chinuit, cerberul tuturor, scîrba orcui.   (Na- Să vă fiu de satur.)
- Beauty in itself Abisul nu comportă urme → piatra mormîntului meu, un potop de lacrimi.   O icoană monument.
Şi trase de timonă zvîrlindu-şi nava în hău, pornind ultima cucerire la bordul corabiei catedrală. Cu toată viteza în jos, aruncîndu-se cu absida înainte, bolborosind printre spume, trăgînd apele după noi înspre nesaţiul unei împărăţii negre. 
Cui i-a putut trece prin gînd că în fapt, cîntecul sirenei e cel mai sfîşietor plînset Şi că înrobirea în vrajă se face pe teritoriul durerii, nu al voluptăţii.  …Aceşti îngeri în exil care sunt sirenele. Aceste sirene caste, îngerii Şi nu-şi ascultase el propriul ecou? Nu fusese el pedepsit cu îndeplinirea dorinţei ce îndrăznise?  Să devină siren. Dovada devenirii fiind chiar succesul pe care îl poartă asupră-şi, aruncîndu-se-n hău. Îşi ascultase jalea pînă la disperare.
Acest Prinţ Fermecat/ Venus Katadyomene.  Întemeietorul unui Hipsopolis inexpugnabil. Care cu viaţa pre viaţă călcînd, cu marea pre Lume călcat-a. Marea Moştenitorului – un sublimat coroziv pentru orice exterior.
Iar de mai persista vreun rest din întrebarea  ce cîndva am vrut să  pronunţ asupra  numelui său,  acum  îşi  găsea  rezolvarea  în  chiar  plonjeul în care se angajase.    Legiune.   Legiune trebuie să fi fost numele său; după cum alesese să se exorcizeze. Sieşi ridicîndu-se monument pe sine însuşi în acea ultimă năruire.

Vitrourile plezniră sub asaltul presiunii. Erea iadul adîncurilor. Un oratoriu urlat, vuit, ţipat – cu toţi curenţii ciocnindu-se de edificiu, făcîndu-l să geamă. Făcîndu-l să plîngă din articulaţiile sale de relicvă. 
Navigam în cădere liberă; purtaţi de un sicriu magnific, înţesat cu memorii.  Allegro – a X-a de Şostakovici, răsunînd ca un descîntec/ invitaţie/ adio.
Vietăţi rătăcite, prinse în trecerea colosului se zbăteau zburătucind pe sub travee.
Noi înşine.“




Orlov tresări.    Orlov trezindu-se.     
Căzuse peste colivia gardeniei, lovindu-se de grilajul în care o proptise.

Viteza fără drept de apel a lui Jy suis, jy reste.“  Îşi spuse. Amintindu-şi că tocmai trebuia să nu se mai întoarcă.


Şi nu m-am apropiat eu pe sens invers de Tribunal?“

 .

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire