vendredi 22 juin 2012

Thalassocratia

.


Moştenitorul.  
Rămăsese cumva suspendat. Nu îşi mai simţea nici măcar picioarele; cu tălpile scufundate în covorul ce sîngera sub ele. Vru să plutească de-a dreptul. Să fie şi el doar o iluzie; să se zbată de lambrisajul pereţilor ori de plafoanele încrustate în oglinzi. Pleoapele i se loviră, genele se petrecură cu foşnet de harpă. Visa splendid despre abisuri şi sine. Şi atunci, minciuna cea frumoasă se întinse precum tămîia. Căci dacă demult, cîndva, se găsise Unul să meargă pe ape, Moştenitorul era cel care răsturna chiar văzduhul, înecînd tot şi orice în marea iubirii sale. Şi aceasta doar pentru ca el să poată înota. I se întîmplase deseori – rupt de dor, tînjind după valurile cele grozave – să rămînă totuşi neclintit, delirînd tăcut. Gîndul său se îmbăta cu reveriile imensităţii. Lacrimi înspumate ce tălăzuiau plaje lunare. Şi, de necrezut, aerul din încăperile ce-l închideau – căpăta mai întîi o vîscozitate răcoroasă Începînd să vălurească treptat, pînă îşi schimba consistenţa întrutotul. Cînd îşi aminteau de el să-l mai cerceteze şi cercau să deschidă uşa, puhoaie de apă sărată dedeau năvală măturînd tot den cale. Îl găseau mai apoi, taman cum îl lăsaseră. În fotoliu, picior peste picior. Uşor distrat de la cele din jur de dragul vreunei cărţi.   Şi nimeni nu putea spune dacă potopul fusese din invocarea lui Poseidon; ori din plînset.
(Adolescent fiind, corăbii scufundam, pomană mării mele şi jertfă le dădeam.)

O urgie abea şoptită îl făcu să tresară. Cîntările străvezii ale doamnei Hildegard von Bingen. Şi un prizonierat sirenoid în absida unei catedrale. Visul i se adeveri; mătăsurile zăceau neclintite în finestre. Doar marea torcea tăvălindu-se la piciorul lui.
Erea  o chemare continuă, pe care o avusese în scoica urechii de mai-nainte de-a se naşte. O unduire molcomă care-i îndulcea şi cele mai crunte furtuni. Pentru el, singurul cîntec de leagăn fusese clipocitul apei.
De cîte ori plec din preajma ei; devin chiar eu vreun deşert.
            Şi chiar atunci cînd sorţi potrivnici îl trăgeau în interiorul uscatului, Thalassa avea mare grijă să-i trimeată epistole indescifrabile celorlalţi. Semne vagi ca neşte sărutări zvîrlite peste umăr.

O dată.      În mijlocul unei epuizări. Se fanase tot sub ticăloşia lumii. Ereau călduri de se surpau şi peatrele – topite ca zaharu-n ploae  Umbla prentre cotloanele rîioase ale Capitalei. Un soare nemernic îl hăituia trîndav, arzîndu-l cu un cer otrăvit; fără strop de nor au îndoială.     Se opri locului. Disperarea îi fredona gingaş pe tîmplă. Vru să se năruie. Să termine.  Febra instiga la omor autist.  Undeva sus, pe deasupra unei cornişe, un fîlfîit de aripi se deplasă greu iar ţipătul ascuţit al mesagerului sfîşie în rana amiezii trezindu-l. În mijlocul unei cetăţi de nisipuri, un pescăruş îl găsise. Răvaş unduitor, cu iz de sare şi de peşte zvîrcolit şi cu strigăt de nerefuzat.  Thalassa îl veghea cu periscoape nebune; ce răsăreau de pe sub valuri de ţărînăCăci lui, doar Apa îi fusese scut.

Alte semne:
Printre hîrtoapele acelei cetăţi desfundate. Un slalom al răbdării sale cu mormanele de căcat pe care locuitorii Capitalei înţelegeau să le plaseze drept indicatoare circulatorii alternative. Hăul canalelor îşi căsca prăpăstiile pas cu pas; oraş ciumat din proprie iniţiativă, picurîndu-şi puroaiele de jos în sus, oraş al cariatidelor puse de pază la umblători. Atunci cînd o umblătoare erea întreg oraşul. Atunci cînd dîrele de pişat descriau hărţi incredibile pe resturile de caldarîm. Atunci cînd nevoile tuturor instauraseră cocina nimănui. O perdiţie arhitecturală – infernul unei rase aparte: cei ce se uşurează acolo unde trăiesc. Şi între aceste lepre, grămezi covîrşitoare, gunoaie şi-alte scîrbe – Moştenitorul şerpuia grav, onest ca şi greaţa înlăcrimată ce-l sfîşia.  Inert.  Martirizat.  Răpus de-atîta urîţenie.
Pe muchea unei borduri, într-o intersecţie, chircită şi putredă îl aştepta relicva diformă a unei alge.

            În această luptă se punea chestiunea dacă aşezările omeneşti trebuie transformate în pustiu sau în pădure virgină.“ – Ernst Jünger.


Acum; o noapte opărită ca un bordel nesfîrşit iar curvele îi ereau chiar nuanţele cu care năvălea iama – călduri şi parfumuri asurzitoare.
Deschise însetat buzele. Ars şi de fulgerul poftei şi de flama zăpuşelii, trase adînc în piept toată sarea tămîioasă ce se ridica din vălureala apelor. Undeva, un hoit se desfăcea legănat într-o eternitate de tandreţuri. Închise ochii. Întunericul cobora înmiresmat de dîra putreziciunii – dulceagă şi obosită ca o iubire neterminată.
Apoi se aşternu molcom pe cea mai înaltă stîncă. Şi se lăsă o lungă vreme sub gymnopediile lui Satie. O clisă perfectă în care se afunda uitînd orice; uitînd. Şi fiecare bătaie a pianului erea o mîngîiere apăsată-n trupul lui. Şi fiecare pauză-ntre sunete – o pauză respiraţiei lui erea. Un desfrîu static, definitiv, lipsit de obiect, lipsit de regret ori ruşine. Un desfrîu ireproşabil, lipsit de urmări, de consecinţe; de valori lăturalnice. Era chiar dezmăţul pudorii lui – făcută dintr-odată exhibiţionism; şi nu oricum, ci el cu pianul.  Ceva greu. Atît de diluat. De dulce. De invers. De vag.  Şi care-l năpădea cu reverberaţii prin fiecare fantă a auzului. Un auz depravat ce se lăsa pătruns/ siluit/ violentat. Un auz precum o teacă de catifea, în care notele se scufundau ca neşte picături de tril drăgăstos şi infam.  O plăcere stîrnită în eter şi aceea a lui erea toată. Extinsă către fiecare val care-i săruta palma.
Departe, perdeaua de la fereastră se prăvăli galeş. Suspină dintr-un soi de turbare sastisită şi îşi lăsă capul pe spate să ajungă pînă la magma călduţă a mării. Un potop de lacrimi şi toate îi jucau lui în păr. Satie îl făcu să expire. Curenţi mici îi învîrtejeau buclele într-un ciclon ud. Aurul lor strălucea ademenitor unduios; lung şi mult ca o maree luminoasă în bezna nopţii. Şi i se păru că cineva, fin pe potriva pianului, îi aflase părul şi acum i-l iubea în tăcere. Fără conversaţii inutile.
Iar la urmă, ca o trufă amară, gnossianna lăutarului. Un plînset gemut din cine-ştie-ce voluptate scrîşnită. Ceva care-l spinteca încet, vibrînd în carnea lui şi topindu-se. Ca şi cum palme aprige, odată săvîrşindu-şi lovirea, pe trupul lui se dizolvau în mîngîieri. Ca şi cum fluturi enormi s-ar fi nuntit pe spatele lui, tăvălindu-l zăcut şi moale, izbindu-l cînd şi cînd cu biciul tăios al muchiei de aripă. Năruindu-l cu ecoul tremurător al zbaterii lor.

Plouă cu vin.“
        Îşi spuse; şi hoitul i se încruntă împietrit şi proaspăt sub tulbureala beată a pianului. Un balamuc de sunete şi tot îi palpita lui în lăuntru; frămîntîndu-l, mucegăindu-l şi uimindu-l cu fiecare şoaptă ce îi strecura. Lucruri pe care el nu le ştia despre sine, dar Satie i le amintise acum. O dîră sonoră ca un autosărut. O dragoste fastuoasă  în care el îşi sieşi moştenea atingerile; în care nu se mai găsea nimic să intervină şi nimeni să se interpună. Satie îl doborîse muşcînd din el, restituindu-i ceva vechi – o oglindă unduioasă şi primitoare, în care să bălăcească neîntrerupt.   Sărută peatra pe care şedea. Căutînd să se întîmple ceva  monstruos  buzelor lui de copil Asprimea răspunsului îi smulse un suspin din cerul gurii. Şi o dispoziţie rapidă îl inflamă să se prelingă o singură dată cu  tot  trupul;  pe  stîncă. Sperînd că toate schijele şi fărîmăturile or să rămînă-nfipte-n el precum broşele.
Aşa că, mai suspină o dată. Nervos şi zbucnit din tot şoldul.

Cu picioarele-n valuri:
- Ce-am făcut      Asta-i chiar sămînţa mea
O mare-ntreagă – scaldă  sterilă  zbucnită  din capătul unei spiţe.  Ca şi cum toţi cei pe care i-am moştenit au ales a mă face mandatar pentru a depozita tot trecutul lor glorios, condensat sub formă de spermă. Viitorul – doar recurenţa bandajată a unor otrăvuri perpetuu consfinţite. O bancă de date. Am încheiat  ultimul  recensămînt; am adunat impozitul – o dare în viaţă – şi iată, l-am aşezat la loc sigur. În grija ei. Şi unde ar fi mai pecetluită siguranţa decît sub ape.

Ultimului îi revine sarcina de a recupera de la toţi ceilalţi sămînţa rămasă nefolosită.

.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire