jeudi 21 juin 2012

Summum suplicium

.


Orlov, metalic, grav, zdrobitor:
- Hai / afară.
Moştenitorul uitîndu-se peste umărul lui.            Orlov se repetă:
- Hai!  Afară!!
Moştenitorul cu un uşor tremur în vocea tîrîtă:
- Oh  Nu există afară.

Şi, întorcînd o serenitate fără cusur, Moştenitorul mai lăsă încă o bucată de lepră să cadă de pe sine:
- Pedeapsa ideală este aceea pe care doar cel care o acordă o simte. Pedeapsa trebuie să fie dată. Rostită. Săvîrşită. E ceva ritual. Dacă nu se întîmplă, memoria va măcina pe loc. A acorda o pedeapsă (chiar dacă numai eu am ştiinţă de aşa ceva!) mă va scoate din cercul victimelor. Căci nimic nu seamănă mai mult cu călăul decît victima sa. A te disocia de călău înseamnă să scapi de statutul de victimă.
- Desigur. Pedeapsa ideală.
Şi Orlov surîse; pierzîndu-şi gradaţia; sărita.
Mînia ca mercurul.
Orlov spintecînd treptele Villei pînă la citroënul lăsat lîngă porţi.   Lîngă ieşire
  

Orlov 
Cum a fost? Beloved Maud! A fost încîntător de depravat şi depravant de încîntător   Cu sens de extravaganţă maximă, în cele din urmă va fi prins un gust specios pentru propria virginitate. Niţel cam tîrziu pentru a face pe vestala-n păpuşoi. Căci, deşi insaţiabilitatea e o probă de feciorie, purtarea îşi înscrie termenul de garanţie chiar şi pe carnea unui copil. Aşa că, ultimul său prag zăcea ridicat la rangul de Sublimă Poartă. Un cur ţîfnos şi elitist, alegînd cu trufie cui oferă viză.   Te asigur că ţi-am onorat nefasta, flatînd-o pînă-n ceru gurii şi fecîndu-i ferfeniţă bariera.
Dacă nu tu, atunci măcar bucuria ta Dacă nu pe tine, atunci măcar umbra ta Şi dacă nu pe soţ, atunci perechea.  Iar dacă nu pe stăpîn, atunci proprietatea!“
Şi încheie citîndu-l pe Luca Piţu:
Pour une histoire de merde, cen était bien une.

 


        “…Am abandonat orice complicitate creştină. Îi uram pe cei ce îi provocaseră acele mutaţii pe care el, în inocenţa lui, le asumase drept păcate. Îi uram pentru modul în care trebuia să-i înţeleg chinul pînă la ultima fibră.
          Îngenunchiasem. Zăcea întins pe pat. Prelung, drept, flasc. Străbătînd tavanul cu o uimire de martir.  Lăsîndu-mă să încerc a-i desprinde hainele. Ce tortură Era ca şi cum, cu delicateţe, aş fi jupuit un trup de chiar învelişul pielii sale. Era imobil; diluat; lăcrimînd oribil. Oficiam o messă scîrbavnică. Autopsierea unui cumul de dureri.-l desfac dintr-o protecţie aluzivă pentru a-l proteja cu mine însumi. Şi cît din suferinţa lui ajunge pînă la mine? Cît din teroarea care-i ţine lui loc de viaţă reuşeşte să-mi ocupe memoria preţ de-un coşmar Un răget difuz mi se reverberează în vintre şi ştiu că doar un potop ne mai poate spăla de viermii pe care i-am tolerat.
- Cît de departe eşti? Unde ai ajuns? Cîte porţi ai lăcătuit? Cîte cercuri are labirintul tău N-aud bătăi de puls, ci zdrăngănit de zăvoare. Şi fiecare sistolă e un zid în urma căruia te retragi. Şi fiecare suspin e o afurisenie. Şi fiecare durere – spatele-ntors.    
Spatele întors!...     Spatele întors!  
Mîngîiam un blestem aurit. O corvoadă; o silnicie; şi o mare uitare. Cum altfel se putea lepăda decît uitînd. Uitîndu-i. Pînă la unul.  I have no brother Im like no brother…“   Dînd înapoi, trăgîndu-se în afundurile cărui mîl, cărui somn Spumă plutind pe valuri – siren abandonînd Lumea. Abandonîndu-şi călăul. Rupîndu-se în raze de regret, pulverizîndu-se stătut pe o idee drept teritoriu. Un înţelegător care află cum nici unul dintre indivizii unei specii nu le este indispensabil celorlalţi indivizi.
Cîte protecţii să nituiesc. Să fiu mareşalul acestei cetăţi în derivă. Cîte obloane să trîntesc. Mă ferec în el. În visul lui. Placenta de aliaj incredibil în care el îşi dospeşte o naştere specifică: sfîrşitul.  Acoperindu-l; îmbrăţişîndu-l; izolîndu-l. Crusta fragilă a Crabului apărată de veninul Scorpiei. Fratele meu, intoxicat de mine. Eu – prizonierul spaimei sale.


            M-am aşezat/ întins asupră-i. Pe-un şir de moaşte:
            - Am să-ţi fiu eu platoşă.        Dar tu îmi vei fi mie inimă?

.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire