vendredi 22 juin 2012

Speak Memory

.


Ascendenţa Moştenitorului fusese asigurată de o stirpe montaniardă, insulari din cremenea Pindului, pelasgi cu vederi absolutiste într-ale banului. Porniţi în căutarea Lînei Făgăduinţei, coborîseră pînă la Pont; goniţi de alte neamuri, mai proaste şi mai puţin vechi decît al lor. Aşezîndu-se într-o ţară în care se mulţumeşte în slavonă şi se drăcuie pe turceşte şi unde orgoliile naţionale steteau în zaibăr, futut bun şi ciorbă de burtăNimeriseră într-o patrie rîncedă, cherchelită şi haimana şi o slujiră cu abnegaţie de înşelaţi, onorînd-o cu sămînţa lor de strămutători de munţi şi cu toate acele năravuri ce-şi vădiră întru întîmpinarea ei. Găsiră un popul întemeiat pe corceli, mereu gata de înfrăţiri diabolice pentru a traversa punţile veşniciei, gata de compromis şi de calomnie, iscător de bîlci din orice durere, neînstare a-şi asuma decît pîntecele şi bîrfa.  Şi de mai prost soi nici că se putea afla. Prăsila scelerată a unei stirpe abominabile – o ciorchinătură de haznalagii, zdrangalagii şi fleorţari; neam de marghioale şi chiramele, abjectoid, cîrtitor şi făţarnic, scîrboşit în mezalianţe, hingherindu-se unii pre alţii şi toţi laolaltă, dîndu-şi la gioale şi rozîndu-şi coaiele, comersînd acelaşi căcat en gros sau en detail, înflorind doar cînd se simt pe movilă – neşte titani ai cloacelor – cum nu mai sunt înconjuraţi de scîrnă, cum le piere vlaga. Un popul care leşină, colcăie, jeleşte şi freacă menta într-un lucru manual fără cap sau coadă.  Murat în balele băşcăliei, văicărindu-se şi rînjind totdeodată, spetindu-se în virtutea trîndăviei, asfixiind, înhăţînd, nivelînd şi spurcînd. Meritîndu-şi cu asupra de măsură tîlharii, torţionarii şi flegma drept pecete-n obraz.   Nu era nimic de făcut cu această adunătură de pezevenghi. Cureţi într-o parte, se împute-ntr-alta    Boască şi lături.   Un rai al neputinţelor şi-al grijaniei primite din clondir; acolo unde vinul de împărtăşanie o fi tot o măsluială autohtonă.  Acolo unde şi Messia de-ar fi îndrăznit să vie ar fi trebuit să preschimbe apa în holercă.
 Marfă contrafăcută şi violatori – atît merita acest neam în stare să-l vindece şi pe Dumnezeu de inocenţă. Mucegai sănătos, înfipt într-un tărîm stricat, bun de dat în grija vreunui sfînt Haralambie, trezorierul ciumelor.

Ai săi.   
Loaseră cu dînşii puterea cu care se aşezau: turmele → simulacru de armată cu care năpădeau ei, vorbitori ai tuturor acelor graiuri, stăpînitori ai celor pe care îi tăifăsuiau/ negustoreau  
Şi nevestele: mirese negre, uscate, încrustate în ferecături de argint, încuiate în valtrapuri groase cît zidurile de besearici, iscălite cu cruci în frunte – ca turlele şi ca icoanele împărăteşti. Înfăşurate în lanţuri grele, întemniţate în propria splendoare, urnind grămezi de aur pe hoiturile lor scumpe de neveste de armatoli.  Înzăuate pînă-n gît iar de la gît în sus – doar ochii ca neşte fluturi de beznă, stîrnind mirare că bărbaţii lor nu le-au agăţat icuşari şi de gene (ori, poate cele mai bogate aveau…) Sau că nu le-au pus zloţi şi drahme pe pleoapele lor de kore otrăvite.
Fără  ştirea  cuiva, ridicară şi  năruiră  Moskopolea de  o eternitate de oare, înălţîndu-se şi stîlcindu-se după cum li se năzărea – arogîndu-şi libertatea extremă de a domni asupra propriilor dezastre. Înălţînd rugi cu valoare de blasfemie şi mulţumiri cu iz de blestem, zornăindu-şi monetarul, cercînd a-l corupe şi pe Dumnezeu la tocmeală.
Cu timpul, oile se refugiară tăcute pe sub nisipurile noilor piscuri pe care le păşteau. Rumegau în tihna de pe urmă a legendei, în vreme ce mieii lor – mutanţi bancari, finanţau cele patru zări. Dacă zidurile Villei Soter ar fi putut dzice oarece, cu siguranţă ar fi behăit. Căci, hotărîtă în răsunătorul stil empire, ea nu era decît expresia blazon a unui orgoliu de sorginte romană – aşa cum doar un legatar al acelui imperiu poate simţi. Urmaşii cezarului îşi vărsară năduful acumulat în veacuri de intruziuni barbare, adoptînd practicile patricienilor pînă la tic
(Noi, cică ne-am scoborît de pe Quirinal şi ne-am botezat la Bysantion!)

Într-un neam întreg, culorile rămăseseră ca pe stindard scrise direct pe feţele lor – alb şi negru. El erea singurul accident cromatic. Pe care nici o babă de-a clanului nu l-a putut desţifra. Doar el ştiuse de la bun început:
Maică-sa, Maritza-Doamna erea o femeie plină de importanţă. Problema sarcinii fiind o problemă pentru dînsa. Neamurile reuşiră într-un tîrziu s-o înduplece promiţîndu-i o salbă în care spînzurau o sută de mahmudele.  Nouă luni de zile, Maritza s-a gîndit numai la aur. Maritza Doamna – o mamă nu tocmai estetică, dar îndelung exersată în a-şi păduchia păcatele pentru a le pune în tipsia milelor pren biserici – avea peste mulţi ani să se lase antrenată într-o nouă îndeletnicire: aceea de a-şi practica examenul asupra chiar Moştenitorului; fiul cel păcătos – prea leneş pentru a rătăci, dar tocmai ăsta fiindu-i şi păcatul, căci nu poţi ierta decît pe cel ce îşi declară vina prin faptele sale

Orlov → Moştenitor

- Un părinte se pricepe la orice numai la propriul său copil nu.
- Ba, se pricepe, taman pentru a-l surpa mai abitir!

Tot cam pe-atunci s-a întîmplat să guste şi din poama sălcie a dispreţului. Şi nu oricum ci din afundul inimii. Lucru care l-a lăsat gînditor  şi  în  relaţii de tăcere cu mă-sa. Căci, după ce a învăţat de unul singur să vorbească, probîndu-l astfel cu asupra de măsură pe Chomsky, Moştenitorul a dezvoltat şi o copilărie lacaniană → pierdut mamă, o declar nulă!      
Îşi încă amintea cu mare drag de dînsa.  Dar  mai  ales de momentul cînd Maritza şi-a strîns boarfele şi-a-ntins-o la proprietatea ei. S-a tot întrebat ce putea să care în toate acele valize, cutii şi genţi de voiaj. Apoi, mult mai tîrziu, a înţeles că geamantanele ereau îndopate cu orgoliile ei, cu vorbele proaste şi cinismele pe care i le fluturase lui pe la urechi vreme de-atîţia ani; în loc de mai clasicele jucării zornăitoare. Maritza Doamna, care şi cînd tăcea împrăştia o aură de stridenţă.
Şi astfel îşi va fi dat seama în timp util (n-avea mai mult de 13 ani) că singura spovedanie pe care o comporta era jurnalul – un fel de foaie de drum iscălită cu fiere, pentru a-şi acorda/ primi permisul de a continua haltă cu haltă din scîrbă în scîrbă. Ceaslovul său, frecventat cu mania unui religios, se adeverea precum butea danaidelor, căci semnatarul mărturisitor putea turna orişicîtă silă, dregînd-o cu cerneală, aceasta devenea doar delectabilă
Nathan Millstein → Ca să creşti trebuie să te torturezi pe tine însuţi.
 
Moştenitorul se răsuci cu o dîră de zeflemea scurgîndu-i-se pe faţă. Unul din multele volume îşi bătea paginile ca nişte tentacule peste încheietura mîinii lui. Murmură în batgiocură:
- Nu credeam s-ajung vreodată să revăd această suită de consemnări despre Maritza Doamna Ctitoreasă de facto a puşcăriei mele personale – matcă de drept comun. Căci pînă şi pe-unul ca mine tot o mumă l-o zvîrlit în lume!  Expertă în decoraţiuni – iadul de buzunar, ea mi l-a brevetat. Am crescut într-un puţ acid.   Nu-i de mirare c-acum semăn a submarin.   Tre s-ai tabla groasă în asemenea împrejurări.
Am cucerit tot şi am sedus orice. Mai puţin everestul matern. Şi am decis din vreme să nu mai încapă nici o gură de muiere lîngă mine. Au un mod sigur de-a dărîma. Sfîrtecă în timp ce te blagoslovesc. Dar nici durerea n-o duc pînla cap Te lasă să te zbaţi în urma lor.-ţi rumegi procesele de conştiinţă. Pentru ce ţi s-a făcut, tot tu te căieşti. Furiile astea care dau acatiste de trei ori pe zi şi nu-s în stare de cea mai vagă atitudine milostivă.  
Aşa că, Maritza Doamna, mama mea harpia, mi-a tocit voinţa pîn-a ajuns la instinctul de conservare; pe care mi l-a şubrezit în mod fatal. Se erija drept instanţă supremă în orice ocazie. Cu cît o depăşeau evenimentele, cu atît era mai combativă.
Într-o singură privinţă reuşisem să-i rezist:
Maritza avea un scris rotunjor, citeţ şi ordonat. Al meu, în schimb, era strîns, ascuţit, înclinat, elegant şi ilizibil, lucru care o scotea din sărite, căci, dînd peste caietele mele, nu le putea parcurge.  Îi iscasem veritabile crize pedagogice, necontenind să mă facă de trei parale pe mine şi scrisul meu imposibil, că nimeni  nu pricepe un cuvînt şi că o să pic toate examenele din acest motiv. De-atunci, fără întrerupere, mi-am admirat scriitura – era dovada fizică a cerbiciei mele, punctul meu de vedere ultim, asupra căruia nu se putea atenta. Mai apoi am aflat din tratatul de grafologie al doctorului Athanasiu despre acele experimente pe durata cărora subiecţi cu comportament nărăvaş erau educaţi prin dicteuri repetate în care li se indica în ce mod să scrie anumite litere      Maritza, deci, era intuitivă!
Totul era delictual. Mai puţin bănuielile ei. Îşi instalase propriile umori  ca literă de lege.  Atunci  cînd  am  vrut  să  produc  oroare a fost de-agiuns să aplic cîteva din micile ei cinisme  domestice  Era cu adevărat scoţătoare dîn minţi – taman bună de asistentă şefă într-un balamuc. De la ea am învăţat ce-nseamnă destin biologic. Prostia e în sîngele femeii, parfumîndu-i şi cele mai simple acte. O femeie nu are imagine – are trup, materia cu care întreprinde tot, inclusiv  tentativele de a gîndi.  Mi-era groază să ies cu ea în public. Era de o deşteptăciune răstită, gata să ruşineze şi-un einstein. Deliberările ei nu comportau amendamente iar toaletele ei erau perfecte şi şleampete; mie nu-mi mai rămînea decît jena. Enormă, apăsătoare, pulsîndu-mi dureroasă în tîmple. Jenă pe care nu o puteam rezolva altfel decît asumînd-o dimpreună cu ocările ei discrete, strecurate cu ghionturi şi şoapte şuierate. Aşa că, indiferent de vîrsta la care mi se va fi întîmplat să fac ieşire comună cu dînsa, ea rămînea aia ţanţoşă, ageră, inteligentă; iar eu un soi de oligofren mut, surd, încet şi mai cu seamă – plictisit. Un zombie. Un apendice cretin, cu ochii în pămînt, lipsit de vocabulă, smintit de indiferenţă. Şi cu cît persista în a mă anunţa că sunt un neisprăvit, cu atît îi dădeam satisfacţie. Şi totuşi – cu cît cedam mai mult, cu atît se isteriza mai tare.
Fidelă dictonului conform căruia o femeie care divorţează de un singur soţ nu îşi va recăpăta niciodată poziţia în vreo societate dar o femeie care divorţează de mai mulţi soţi îşi consolidează poziţia în orice societate, la un moment dat şi-a strîns boarfele şi s-a dus. Aveam şaptesprezece ani.
Două  zile  am stat încuiat în cameră, nevenindu-mi a crede.  Într-a treia dimineaţă am îndrăznit să ies. Era linişte ca-n Rai. Dar tot nu credeam. Şi-am inspectat atunci casa întreagă, cotrobăind pîn toate ungherele şi cămările, căutînd-o pe Maritza Şi după ce am verificat şi subsolul am urcat pînă-n pod şi deschizînd o cucuvea înspre răsărit am rămas cumva perplex de atîta toptan de libertate. Nu mai aparţineam.  Eram eu; excluzînd orice altă posibilitate femeiască din preajmă-mi.       
Îmi caută în continuare delicte.   De la distanţă.
- Iar tu îi întreţii cercetările.
- Întocmai. Doar mă pricep.
- La ce anume, coane; la cercetări sau la delicte


Replica lui Orlov la Maritză:

Orice fiu ajunge să îşi deteste mama. După ce mai întîi o va fi iubit cu patemă. Insuficientă pentru a-l face să treacă peste convenţiile moralei, dar prea destulă pentru a-l împinge la o revoltă.
Amorurile de-acelaşi fel amintesc de Castor şi Polux hîrjonindu-se în oul făcut de Leda. Cuplul se urzeşte în memoria unei femei absente. Singura legătură cu ea este fratele identic. Identicul ca izomorf îndepărtîndu-se de aventura imposibilă (din motive de virtualitate) a lui Narcis → mai rămîne identitatea sexuală. Aceasta suferind un transport de arheologie şi încetînd a se mai suprapune identităţii erotice. Nici un cuplu de-acelaşi fel nu va face vreo referire la o altă identitate. Pentru doi bărbaţi nu încape discuţie ca vreunul din ei să aducă a femeie. Este contradictoriu pasiunii lor. Este un clişeu vulgar al celor care nu s-au abătut niciodată pe căile neinaugurate de fertilitate. Pentru a-l lecui de un mod de a vedea lucrurile, trebuie să îi restitui mama. Sau sora.  Adică să o faci pe ea să îl dorească tot atît de mult cît o doreşte el pe ea.
Lucru măcar imposibilO femelă se doreşte doar pe sine.“


În ceea ce priveşte educaţia. Mai întîi, în familie a fost deprins cu trufia. Domnească, întreagă. Lipsită de argument. Nonverbală. O trufie ca un filtru prin care se întîmplau toate cele.   (În această ţară, politeţea este orice altceva decît un semn de nobleţe. Aici, albăstreala se probează prin flegmă.)   Apoi, încet, discret – virtutea cavalerească a umilinţei a început a-i da tîrcoale din ce în ce mai strîmte. Şi o dată cu aceasta, o nouă trufie – aceea de a se încrede propriei sale umilinţe.
Şi nici el nu mai ştia la ce altitudine i se găsea dobrogea. O dobroge construită fir cu fir şi nor cu nor, de la vîrsta cea mai fragedă. Un soi de Auschwitzerland benevol, pustiul viselor sale. Asemeni unei magdalene ce, din umbra turnului său de cetate şi desfrîu, pune la cale cu generozitate un deşert în care să-şi emigreze de bună voie toţi demonii.
Clandestin în lumea Domnului, el plămădise o alta – ilegală şi frumoasă ca un coşmar. O puşcărie care să-i dea onorul ceas de ceas. Fără să-l hăituie ori să-l dezamăgească. Pornise un travaliu demn de un templu – cu migala trudnică a unui arhitect. Propria etate (care pe ceilalţi îi fecea să surîdă complezenţi) nu îl jena. Niciodată nu e prea devreme pentru început o operă. Doica în grija căreia fusese abandonat (biblioteca) l-a dezvăţat în timp record de neruşinatul carpe diem.
La patru ani (vîrstă rezonabilă) descurca eficient buchiile limbii materne. La cinci a trăit stupoarea ieşirii în societate, constatînd că cei prezenţi vorbeau într-un mod ciudat; alterat. Afla pentru prima oară despre fenomenul Babel. Şi că între limba alor săi şi cea vorbită în Capitală ereau varii diferenţe. Speriat de ameninţarea de a nu-i putea-nţelege pe ceilalţi, se zăvorî în pîntecul dădacei sale, scotocind-o de dicţionare şi gramatici. Erea munca asiduă a unui ţînc preşcolar care nu se lăsa înghesuit în ghergheful clanului. Spera ca mai devreme sau mai tîrziu să ajungă în mijlocul majoritarilor. Şi că nu ar putea spune eu escu Soter  cînd ar fi întrebat de nume şi nici tini ţe faţi ? cînd îşi va saluta camarazii. Erea perioada de jenă. Jena de-a fi minoritar.
Absenteismul distrat al familiei îl căuta cu perseverenţă pe maidanele patriei; nimeni nu găsea de cuviinţă să memoreze unde li se pitea vlăstarul. Canaturile bibliotecii den Capitală nu erau atît de evidente precum ale celei de la Villa Soter. Iar el se dovedea a fi singurul habitant. Pentru ceilalţi, respectivul loc erea doar depozitarul unei averi prăfuite. Căci tomurile între care viitorul moştenitor se rătăcise erau înspăimîntătoare princepsuri legate în piele. Ca neşte cavaleri cuirasaţi.
Îi fu, de aceea, destul de dificil să se adapteze la cerinţele învăţămîntului instituţional. Scria cursiv atunci cînd trebuia să facă liniuţe şi bastonaşe. Citea aventurile lui Bernard de Clairvaux atunci cînd era pus să silabisească Mîhnit şi onest se urca în Rolls, era adus acasă şi intra din nou în Bibliotecă, unde, după o repriză de plîns în care-şi extenua exasperările, se punea iar pe treabă.  În buna ordine a firii sale, plîngea cu lacrimi de aur.   Aur-viu.  
Lipsa unui institutor permanent l-a privat de toate racilele sistemului educativ. Nu şezuse niciodată din proprie iniţiativă la un birou. Drept care, la şcoală s-a obicinuit cu mare greutate să suporte tortura de a şade în bancă. Şi nu oricum ci cu un companion în coastă. Nu era capabil să înveţe, putea doar să memoreze fluent tot ce îi trecea pren faţa ochilor. Nu ştia să recite, vorbirea lui fiind cu stricteţe conversaţională şi fermecătoare. Nu reuşea să se conformeze ordinelor. Reacţiona doar la expresii fireşti. Nu accepta propuneri lipsite de logică din partea adulţilor. Îi judeca într-o tăcere infailibilă. (Singura reuşită a învăţămîntului formal e gustul pentru libertate. Învăţămîntul e o crimă.)
Aşadar, la vîrsta la care mulţi alţii deprindeau gluma şi jocul – el studia. Şi pentru ce Cînd totul i se cuvenea. Decît dintr-o semeţie crudă – de a cunoaşte. Şi de a fi. Îl încuiase pe a avea; renunţase a se considera stăpînitor. Aşa magnific înzestrat pentru trîndăvie cum era, utilat cu un arsenal de incompetenţe (Sunt expert în tot ceea ce nu fac…) – clocindu-şi desăvîrşirea la umbra propriei aroganţe, apanajul nobleţii sale aiuristice. Se resemnaseŞtiind că n-are scăpare. Şi că toate sfîrşesc cu el.  
La început îl întărîtă. Modul în care ceilalţi considerau a-l investi prin plecarea lor. Apoi se îndulci; se mulţumi să-i conforteze;-l mîngîie pe muribund şi să-i admire istoria. Pentru ca în cele den urmă – singurătatea să se instaleze plată, mută, atotcuprinzătoare. Îi moştenise pe toţi. Ei; averile lor; vieţile lor; memoriile lor.  Nimic nu pierduse.  Curatorul unei dispariţii  generale.   El  erea  ultimul.  Rămăsese  ca  o  slujbă  de pomenire; una perpetuă; egală. Ca o parafernă menită posterităţii.
- O cronică plină de repausaţi; un pomelnic de fugitivi. Cu-atît mai jalnic cu cît comemorarea pe care le-o aplic mă face să mă comemorez şi pe mine însumi o dată cu aceştia.
Pe lîngă el se murea pe ruptelea. Iar celor care nu reuşeau să moară li se întîmpla ceva încă şi mai abstract – se îmbolnăveau. Şi nu oricum, ci de nervi.

Pendulase de la bun început între două reşedinţe. Scurte perioade maritime sufocate între îndelungi stagii citadine. Dar orişicît de scurte, suficiente pentru a-i forma acel cîntec ameţitor şi unduit în care să se legene. Lui, noţiunea de fericire îi fusese temeinic inculcată de frămîntarea mării, un refren învăluitor, o protecţie instalată la timp pentru a-l salva de la descompunerea propusă de exterior. Şi cum un prunc gîngureşte pe limba maicii sale, iar primul alint care-i fusese adresat fusese clipocitul spumelor, şi prima lui dorinţă – arzătoare, bolnăvicioasă, s-a iscat atunci cînd, cetind Miturile de la Olymp, s-a încunoştinţat cu Poseidon. Îl cuprinse un tînj furtunos de-a se agăţa de dumnezeul apelor şi împreună să se scufunde în cel mai străfund abis.

- Ce vrei să te faci cînd vei fi mare ?
- Aş vrea să mă fac siren.         
(Copilul trebuie să fie erata părinţilor săi. Majoritatea reuşesc doar ca note de subsol.)

La vremea aceea, locuind în Capitală, marea erea un fel de elixir fantast pentru toate aritmiile sale. Încleştîndu-se pe împărăţia apei mai ceva ca un înecat, nu întîrzie mult pînă ce marea îi deveni ideal erotic. Un motiv pătimaş, coroziv, gata să-l pună pe fugă din casa părintească, măcar cît să-i pupe plaja cu piciorul.
Ceva mai tîrziu, prin instalarea adolescenţei, marea fu martora unei noi iubiri – oglinda. Însă nici o clipă, amantul nu-şi uită de îndatoririle sale curteneşti şi, crescînd – ajunse a suprapune cele două amoruri. Hibridul rezultat fu o nouă dorinţă: un geamăn acvatic. Un alter ego pe dos. La care nu încetă a rîvni. Acest jind perpetuu/ notă de fond, se concretiză într-o căutare înfrigurată şi nesătulă. Şi tot ce însemnează identic îi deveni apropriat.   Exploratorul unor decrepitudini marginale  – el era şi nu se sfia, căci pe umărul orcui se-ar fi aşezat, el tot pe sine se căuta şi mereu nemulţumit, fugea mai departe. Revenind între paginile vizuinei sale.
Şi, mai tîrziu, o dată intrat în posesia Villei, se vindecă şi de exilul mundan la care fusese osîndit atîta amarnică de vreme încărcîndu-şi stringenţele şi cîţiva servitori spectrali într-o garnitură de tren şi expediindu-i dincolo de bărăgan. Instaurînd astfel domnia sa marină, un capitis deminutio diafan/ inexpugnabil – expresia disfuncţiilor pe care le tranşase cu fermitatea unei cozi de caşalot.   El şi un desfrîu corector pentru toate cele drepte cu care fusese dăruit. Regizîndu-şi cacialmaua cu savantlîcul unui strateg. Instalîndu-se în acel delir al negaţiilor, declarat prin chiar situarea/ dislocarea/ sequestrul său într-o geografie a circumvoluţiunilor; o farsă la disperare pentru un intelectual ce-am-avut-şi-ce-am-pierdut“, din care el cîştiga orice şi nimic.
Dar în zadar hăituise lumea din teritoriile sale. Ea-l invada cu fiece moştenire.
(“Apără-, Doamne, de rude Că de restul mă feresc singur!“)

- Ce te-a determinat să-ţi împachetezi boarfele şi să pleci?
- Cred că la un moment m-am săturat să tot mulţumesc celor care beneficiau de carităţile mele... Haosul e antropic. Societatea e o construcţie aberantă. O tumoră.  Căderea în Istorie se dovedeşte a fi un soi de repetiţie permanentă în vederea Balului Final. A Şaptea Pecete s-a cam banalizat – se-ntîmplă zi de zi.
Şi-ar mai fi batgiocura
Aş vrea să fiu sigur că rămîi printre ei doar din cruzime. Căci dacă este altfel –  din vreo compasiune, atunci le eşti victimă, oricît i-ai masacra.  Eu unul i-am extirpat. Estetismul e singura mea morală iar morala mea-i fără cusur.
- Ce se întîmplă cu estetismul tău atunci cînd realitatea este inevitabilă?
- Estetismul fiind singura mea realitate, este confortabil să îl consider ca inevitabil.
- Realitate inevitabilă chiar în sensul de hazard
- Nu există hazard. Există doar capacitatea sau incapacitatea de a struni pînă şi aleatoriul în acelaşi sistem estetic cu care controlezi măsurabilele.
- Şi cum poţi fi sigur că eşti stăpînul absolut al estetismului tău? De unde ştii că nu e-atît puterea ta de a-l impune exteriorului cît voracitatea inteligenţei lui cu care cuprinde tot – în acelaşi timp păstrîndu-ţi ţie fotoliul de manevrant iluzoriu, tu – crezînd că eşti cel care îl poate pulveriza, el – ştiind că punctul care e vîrful piramidei e controlabil de către oricare din punctele care constituie baza, şi că tu eşti prizonierul slugilor tale, fie ele conceptuale…     (?)
- Doar un tîmpit e sigur.       Garanţia e perla mitocanilor.

.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire