jeudi 21 juin 2012

Preludiu la după-amiaza unui Lup de stepă

.


Orlov
Devastat de morbul dandysmului, ros de damblaua estetică, pătat de febra melancoliei, ars de nevroza frumuseţii şi infectat de paludismul regretelor, acest depravat de carieră fugit din zaiafetul în bernă al unei culturi naţionale de scaieţi şi ciuliniscăpase în Regatul Răzvrătit al Întregii Dobroge, avînd o mare drept drapel şi-o molie drept stemă; un soi de deşert al aristocraţilor fără căpătîi.  Tot un fel de tătari.
În spiritul lui Paracelsus: între bărăganul cel nisipos şi fiinţa subţiratică/ aurie a Moştenitorului se instalaseră complicităţi, emulaţii,  corespondenţe.   Figură şi peisaj funcţionau pe-aceeaşi partitură.
Iar după cum jumătatea bărbătească ruptă din Soare erea şi cea mulierească din ţărînă şi el se referea la amîndouă. Dar nefiind vreuna; ochii săi cătînd nici spre pămînt, nici spre văpaia cerului, ci cercetînd extatici Luna, cea care erea trup de pămînt şi lumina ca un Soare.
În derivele sale se dovedea cam tot atît de migratil cît s-ar purta şi cea mai neînsemnată creatură aflată în puterea Thalassei. Respira în flux-reflux, scufundîndu-se după nişte chemări ce-i răsunau în sînge. Sîngele său dansant, zburdîndu-i prin artere pe contrasens.  (M-ar mira ca sistolele sale să fie legale!)
Astfel, epava mahmură a Moştenitorului îşi croia eşuări eroice în Palatul iernilor sale seci. Definitiv marginal şi radical îndrăgostit de propria înfumurare. Plimbîndu-şi drept icoane pe piept decoraţiile războiului său privat: ordinul Steaua Celibatarilor în grad de cavaler; ordinul Perla Trîndavului în grad de comandor; Crucea-de-Piatră clasa a II-a.    Medalia de Oroare.   Şi distincţia Coruptio optimi pessima.
Acest Iov căruia i se lăsase tot, mai puţin încercarea – singur făcîndu-se sieşi încercare, pentru a-şi merita cu demnitate raiul împărăţiei apelor

           Uneori, dar numai uneori, demonul clemenţei îl mai muşca de inimă.   Dar se vindeca repede de-această vătămătură:     

            Telalii, cămătarii, zapciii şi zarafii; şi în vîrf – curvele şi juzii. Nici acum nu se hotărîse care dintre aceste categorii profesionale îl ademenea mai tare. Pulsul i se accelera, presiunea arterială se umfla victorioasă, adrenalina îi strălucea ochii. Turba cam într-un minut de la declanşarea amintirii. Cum mai putea fi socotit asocial cu asemenea furii devastîndu-l?  Moştenitorul avea propria lui societate, compusă din toate acele gînduri/ calcule despre ceilalţi.

Cei despre care, de altfel, nu mai ştia nimic de o veşnicie sau cam aşa ceva…“

           
- Vă detest din toată absenţa pe care v-o aplic!
Mai bine tîlhar, mai bine bandit. Mai bine-orice decît jude! Căci orice ai face, făcînd eşti înaintea celui ce contemplă cîntărind. Am făcut o grozăvie! Dar o am făcut.  N-am stat pe tuşă.
Cel care acţionează. Şi cel care doar va judeca acţiunile celorlalţi.


Tot ce ştiam în materie de blestem se dovedea eufemistic, vag. Pe lîngă persoana Moştenitorului.“


A zăcut toată seara în fotoliu, pierdut în letargie. S-ar fi putut crede că datorită unei audiţii din Albinoni. Dar eu ştiam deja că e o stare instalată cu vreme în urmă. O vreme cu care eu trebuia să mă gîtui pentru el.“
Părul îi colcăia încet pe-o pernă de coloarea cărămizii. Un vînt înţelegător mîngîie frunzişul gradenei. Iar Moştenitorul rosti, ca şi cum toată vocea lui nu era decît ecoul acelei brize:
- Cînd nu ţi-e nimeni pe potrivă înseamnă că potrivă-ţi eşti numai tu însuţi.  Şi-apoi…, desfrîul, dacă nu e singur, nu-i desfrîu.   Singurătatea dă măsura în orice strîmbătate. Căci atunci nu mai gîndeşti să-l satisfaci pe celălalt. Ci chiar pre tine. Şi cunoşti ceva mai dificil de astîmpărat decît propriul nărav?
- Nu poţi fi perfect singur atîta timp cît ai o identitate.  Taman identitatea fiind cea care dezbină. Iar cînd viciul tău e singurătatea, nu te poţi autodenunţa.
- Întocmai. Acest viciu fiind grefat pe ceilalţi – vor avea ei grijă să denunţe pe vicios, închizînd astfel circuitul, căci blamul ce vor adăuga va da o nuanţă în plus izolării, adîncind-o.
Singurătatea, acest paşaport universal, bun pentru orice escapadă, orice emigrare, orice clandestinitate    Ceilalţi sunt Infernul (Sartre dixit). Atunci cînd singurul lucru care ţi se propune e propriul păcat.
- Infernul nu sunt ceilalţi; ci chiar tu în momentul în care îi consideri pe ceilalţi.

- Şi unde-i strîmbătatea?  În micimea lor sau în înălţimea noastră?  Ar fi trebuit să-i curtez şi aşa mai departe. Sunt atît de splendid încît n-am chef!

Saturn şi Soare conjuncţi în Rac   Sunt o contradicţie ambulantă. Şi tot ce-i contrariază e lepră! – autopropunîndu-se drept standard de sănătate.




Orlov
- M-ai întrebat de ce-am rămasDe ce-am rămas?  
Păi, după cum doi inşi în rugăciune află tovarăş pe un al Treilea, tot astfel, voi fi gîndit că în proferarea blestemelor se întîmplă cumva asemănător; şi dacă eu mă voi alătura discursului tău, nu va întîrzia să apară încă cineva care măcar să ne creadă dacă nu să ne şi hăituie  Şi, parafrazînd plictisul lui Ludovic al XIII-lea către Cinq-Mars, îţi voi sugera:  Domnule, nu vreţi să blestemăm împreună? (Plictiselile tale care bagă dracii-n mine…)
Întrebîndu-te totdeodată: ce ne mai poate salva din această îndoială scoţătoare din minţi, din această teroare a refuzului unanim? Decît un desfrîu. Unul paradoxal. Controlabil. Reglabil.   Purificator.


Moştenitorul simţi cum cade pe spate în gardul de lămîiţă. Un boschet cît un zid, lăţind în arsura nopţii o mireasmă de geamăt. Carnea i se strepezi ameninţată, bruscată sub genunchiul pe care Orlov i-l înfipsese între picioare. Bazinul lui fin şi înalt fu prins într-o îmbrăţişare de menghină; celălalt şi-l apropia de sine; de pornirea sa strivitoare. Începu o zbatere strîmtă, cu două trupuri istovindu-se într-o conversaţie icnită. Cu gesturi ţipate, pleznite; cu lovituri ascuţite şi muşcături – mai sfîrtecate ori mai blînde; zgîrieturi şi oase troznite. Căzură unul peste altul, răvăşindu-se-n iarba uscată iască. Orlov îi prinse mîinile la spate, continuînd ceea ce-i începuse între coapse. Stînga i se strecură moale, insinuîndu-se în mîngîierea ei onctuoasă, intrînd încet dar sigur pe sub tivul cămăşii, ezitînd pe şoldul care în iureşul amestecului se ivise ceva mai mult de sub curea. Dar mîna nu se opri, ci lunecă – împiedicat ori rapid – mai departe, pe pieptul agitat şi auriu, tresărind la fiecare inspiraţie. Orlov îşi trase şi cealaltă mînă de sub el, dîndu-i drumul. Prizonierul se relaxă, îndeajuns pentru a se-nfiora cînd atingerea pereche pătrunse printre faldurile apretate. Se încălecară reciproc, sugrumîndu-se-n braţe; iar palmele Moştenitorului se abătură grele pe spatele chirurgului. În toată întinderea aceea de pustiu – doar vuietul de puls se auzea, un tandem avariat, sunînd a doagă şi-a măsură decalibrată.    Alandala.

- Eşti egal   Natura acţiunii tale e o înlănţuire de automatisme.  Tu te relaţionezi cu alesul momentului doar în măsura în care această relaţionare îţi oferă un ancoraj mai puternic al controlului. Eşti ermetic în lipsa ta de comunicare. Intri berbece. Ăsta nu e-un mod de expresie. E o stereotipie de a-ţi amăgi o carenţă.  Tu nu te exprimi. Tu încerci să te rezolvi. Încerci să dregi printr-un exces pe care-l aplici unui trup (probă a controlului!) – ceea ce ai pierdut încercînd să controlezi un alt trup. Atunci cînd eşti cu gardenia îngenunchiezi, suspini. Leşini. Gardenia nu aparţine speciei care ţi-a creat ţie probleme existenţiale. Pe gardenie şi numai pe ea o poţi socoti persoană. Ai tăi semeni după fire sunt doar obiecte; cu măcar o şansă de-a-ţi ajunge-n răspundere…    Pe masă
            Ai dezvoltat instincte profesionale – coşmaruri ce-şi eliberează otrava de fiecare dată cînd îmbrăţişezi. 
Unde e desfrîul pe care mi-l propuneai?



Orlov

Luasem urma bucuriilor lui. De-acum trebuia să manevrez plăceri; poate în chiar contul durerilor cu care-atîta timp voi fi jonglat. Mă solicita cu toată indiferenţa. Cu acea atitudine plată, lipsită de reper emoţional. Mă solicita cu prea sigura lui certitudine că nici unul din noi nu comportă vreo legare de celălalt. Era mereu sec; superior şi infailibil. Şi toate astea în vreme ce se prăbuşea. Cădea în propriul sistem de oglinzi, tăceri, lipsă de participare şi smile zeflemitor. Căci orişicîte-ar fi tocat, el nimic nu spunea.  Şi nici o clipă nu considera ceva în afara a ceea ce îşi construise.  Ducea echivocul pînă-n pînzele albe. 
Îl ridicasem de pe muchia sfîrşirii. Dar încă nu ştiam dacă îl salvasem sau doar prilejuisem îndelungarea unei blasfemii surîzătoare – prefăcătoria lui de a trăi.  Fiecare frază pe care mi-o cînta în auz părea a fi încă un punct dintr-un testament pe care atunci cînd va fi săvîrşit a îl rosti, îl va fi şi dus la-ndeplinire  Şi pe undeva simţisem; şi trăgeam perpetuu de acest discurs; căci finalul însemna chiar finalul povestitorului.  Şi ce sens voi mai avea eu în momentul în care istorisirea se va fi sfîrşit?  În planul lui, eu nu exist decît din raţiunea de-a-i fi auditoriu.
Voi fi-nţeles cu ce cruzime îşi alege plăcerile. Şi ce termeni de iritare nervoasă trebuiau să satisfacă acele plăceri; el netrăindu-le decît prin suma de asocieri şi idei pe care le puneau în mişcare în mintea lui. Voi fi-nţeles cît de zdruncinător trebuia să fie un omagiu atunci cînd omagiatul zace dărîmat prin toate abisurile. Voi fi-nţeles că doar făcîndu-i mai mult decît îşi făcea singur voi reuşi să îl controlez.
Dar dacă supralicitînd mereu pentru a-l devansa – voi ajunge chiar eu să-i livrez maxima pe care cu atîta asiduitate o curtează? Din bucurie-n bucurie pînă la catastrofa care le surclasează pe toate Un suicid travestit în crimă.
Era  ceva  greu  de  localizat.    De  catalogat.    Pentru  că  nu-mi  erea  la-ndemînă să tratez cu indecizii şi lipsă de declaraţii. Un cur (ex)pus la bătaie nu avea nimic care să-mi distorsioneze atenţia. Nimic nepermis. Un cur e clar în opţiune şi mesaj: trage-mi-o!  Moştenitorul însă, cu bîlbîielile lui Cu vocea lui de mascul permiţîndu-şi să ezite. Să tremure. O voce ca un trup adiacent, care dă tîrcoale clandestine. O voce tîmpitoare, rostind discursuri despre abandon; lene şi pasivitate. Simultan ondulînd într-o sonoritate cavernoasă un soi de propunere – tîrg – sfat – mesaj subliminal?Ţi-o bag pînă-n cerugurii  Ecuaţia fantastă dă obscenul. Una pronunţa, başca glăsuia Trebuia să adun mere cu prune. Îmi vorbea ore despre neputinţă; în vreme ce vocea lui mă tîra într-un circ de năbădăi.
Îşi constituise un soi de tabiet. Speechul imperial ţinea ca la douăzeci de minute. Se exprima cu elocvenţă despre inadaptabilitate şi renunţare. Vorbire de înaltă caligrafie.  Dar eu cunoşteam acestea; şi mă lăsam loat de fluidul sonor cu care mă îmbrăţişa. Căci chiar asta fecea cu vocea. De-asta povestea. Era singura parte a nontrupului său cu care putea mîngîia sau snopi. Singura; cu care atingea. Interlocutor = elixir; pentru un Moştenitor sequestrat în urma propriei sale voci.“

.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire