vendredi 22 juin 2012

Parfumul

.


Se cuvenea să accepte ce era.         Un inocent.
Crescuse pe sub tomberoane suspendate. Se jucase cu resturile menajere. Se tăvălise printre guzgani şi ţinuse crossuri prin canale. Pentru el, căcatul nu erea-ntr-atîta cît le erea celorlalţi. Cînd şi-a desenat prima oară inima străpunsă de-o săgeată  –  o a făcut muindu-şi deştele-ntr-o balegă. Erea unul dintre adevăraţii fii ai oraşului iar oraşul îl ţinea în ce avea el mai competitiv. De asta nu se îndoise nici o clipă. Crescuse în propria vomă. Se mustrase deseori pentru purgativele şi laxativele – invective pe care şi le totuşi administra. Participa în mod activ la opera comună. Iar simţurile sale nu cunoşteau mîngîiere, adiere ori alt fel de descîntec. Doar o excelentă sageţă în a deconspira boli, comportamente şi atitudini – măcar şi numai contemplînd probele fizice.  Putea detecta peritonita între cinci găleţi pline; hepatita sau ulcerul.
Îşi amintea de toate acestea. O ucenicie de nas aristocrat, care şi cînd e pus să rînească în grajd, tot cu lucruri înalte se ocupă. Cohorte de izuri îi năpădiră memoria năucindu-l, demolîndu-l; pestilenţiale, sugrumătoare. Mirosuri să-i oprească mintea-n loc;-l înfăşoare-n scîrbele lor şi fiecare să-şi facă treaba – să instaleze anamneza – să-l facă perpetuu să se comemoreze, el dimpreună cu ele, mirosurile/ cîte o fi încercat/ scăpate din puţul Persefonei ca să-l amăgească – atunci cînd nu ştia nimic despre lume şi primul lucru pe care-l afla devenea plăcere pentru toate acele dăţi recurente.  Un muzeu olfactiv în care locul miresmelor erea ocupat de tot atîtea putori. O tinereţe întreagă, scăldată în orori de împuţiciune. Dar care pentru el ereau chiar perfecţiunea. Căci atunci era proaspăt ca o fragă. Şi orice-mpuţiciune-ar fi simţit, cu pofta reavănă a unui neîncercat o ar fi întîmpinat. 
Amantlîcurile de adolescenţă erau violente. Îl struneau odorurile ca pe armăsar, stîrnindu-l în toate părţile. Iubiri cu cuţitul în nări; învîrtite şi fulgerătoare.

Acum, în osteneală, ţinea o gardenie.-l vindece de toate acele păcate pe care le dorise şi le adoptase. Parfumul se tîra galeş, nuanţat şi pur ca un paj impertinent. Chirurgul nu respirase niciodată. Se lăsase uimit doar.
Planta chicotea unduitor din mireasma ei îndrăgostită, vrînd parcă să se audă mai tare decît toate cele stridente printre care stetea. Duhori de medicament ori de puroi. Gardenia trecea îngereşte peste toate. Petala ei albă săruta cînd şi cînd fruntea unui bîntuit. Venea Orlov şi-o asculta; cu trilurile ei de captivă a cărei singură formă de eliberare e parfumul ce-l cîntă. Plîngea încet chirurgul, cu pleoapele foşnind printre frunzele ei; iar dînsa îl bea şi-l îmbrăţişa făcîndu-şi-l mire. Un mire umbros care să-i adape rădăcina cu ce avea el mai limpede.
Se sărutară discret, de la distanţă.  Gardenia se ondulă de  bucurie cînd îl simţi. Orlov o luă în braţe şi-şi plouă surîsul peste ea. Gardenia se împletici de emoţie, încurcîndu-i-se pe umăr. O aşeză cu grijă şi evlavie în colivia business-class cu care o transporta în fiecare zi. Gardenia exulta; nu se puteau lipsi de reciprocitatea lor bizară. Stetea cuminte pe scaunul de lîngă şofer. Prinsă cu centura de siguranţă/ castitate. Ascultînd aceleaşi gymnopedii cu el; respirînd acelaşi aer condiţionat. Cu el. Cel pe care şi-l fecuse sclav de o asemenea manieră încît doar nepricepuţii să creadă că îi e tot stăpîn.
O îmbăia aproape zilnic. Aveau ritualurile lor de pereche fermecată. Şi în fapt, Orlov se furişase sub clopotul gardeniei sale. (Trupul tău năpădit de gînduri. Trupul meu opărit de tandreţe.)
În încrengătura acelui parfum dispăreau toate ostilităţile; nici o oroare nu răzbătea în visul lor de sărmani extravaganţi. Mîinile albe şi prelungi uitau de vagul bisturiului, învăţînd precizia dorinţei. Fiecare frunză îl atingea cu ceara ei de un verde adînc şi crud. Lunecau unul peste altul; insesizabil traseu pentru un ochi străin. Se întîmpla atunci ca micuţa gardenie să emane un miros încă mai puternic, iar Orlov să-şi coboare privirile ameţit.  Amuţit.    Şi să persiste în continuare, sorbindu-i fiece dîră, iubind-o pînă cînd extenuat, ţipa încet şi se termina bătînd în gol aerul trupeş de-atîta mireasmă.       
Iar gardenia strălucea.

Paşii tăi în nările mele.   Tu nu mă vei seduce; nu mă înţelegi ca pe-o ameninţare.“
Şi pe unde trecea, Orlov lăsa în urmă ceva ce semăna tare bine cu mirosul ei. De n-o fi fost chiar sudoarea lui de îndrăgostit ce începe să ia soarta a ceea ce iubeşte.

.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire