vendredi 22 juin 2012

Moştenitorul fericit

.


Ape moi ne îmbătară picioarele. Drumul se năclăi în vreri fără nume. Şi toţi cîţi au purces vreodată în căutarea lui, cu spadă şi chivără se întîmplau.  Şi nu îl găseau.  Ci doar nimereau în fericirea lui Odin.  Şi-abea atunci înţelegeau. Graalul e lipsit de pază. Graalul e lipsit de premeditare. De izbîndă şi de pornire. De greutate. De agilitate. Graalul e simplu. Căci Graalul e chiar cel ce-l caută. Atunci cînd pricepe virtutea a fi singurul tăiş. Iar pădurea Brocéliande – propria inimă.

Ce putere grozavă, să o iai de la-nceput.“
            Aerul zburătăci, lovindu-se de perdele, mai apoi dărîmîndu-se plictisit printre draperiile de brocart. Erea o vreme leşioasă, tulbure. Un cer melancoholic voma  beznă cenuşie. Marea se zbătu beată în matca ei ca o baltă de sudoare foşnind peste nisipuri. Pavilionul de pe plajă se profila alb şi eclectic, plin de vulturi împietriţi pe la cornişe. O eleganţă argintie şi rebelă în toată dezolarea plumburie a loculuiun fel de grădină a lui Tantal în care fructele de pe crăci înfloresc gata putrede iar sămînţa ce rămîne după ele e cîte un bob de peatră. Nici o pasere nu cîrîia în văzduhul acela nenorocit. Apa forfotea vag topitură bine dresată. O pală de vînt ameţi ferestrele făcîndu-le să plîngă gemut şi să se dea de pereţi. Dantelăria alb-isabel scheună umflîndu-se peste tocărie, năvălind din cadrele vraişte. Întîia gnossiannă a lui Satie se tîra negrabnic. Se revărsa întîmpinînd vraja în care înţepeniseră toate cele. Era o domnie a griurilor. O şoaptă mare; ce supunea precis, calm. Şi erea linişte; una golită de imprevizibil. De culoare. Doar parfumul sărat de hoit acvatic străbătea cînd şi cînd. Cupola pavilionului părea făţuită din hematit. Ierburile foşniră; uscate şi ele. Erea un peisaj perfect. Autosuficient. Iar Moştenitorul îi aparţinea.
Dacă inima de plumb a unui prinţ fericit nu s-a topit în foc, apoi a mea, sigur se va dizolva în zeamă de val.“

Sunt cea mai de preţ victimă a lui Satie.“
Îşi spuse tărăgănînd chiar pronunţia mentală a acestei sentinţe. Era ceva de dincolo de plăcere. Erea o scufundare lentă, greoaie; la care consimţea în afara dorinţei ori voluptăţii. Erea ceva natural. Pentru el dorinţa şi voluptatea se legau de arteficiu; de luare în răspăr. De calcul.  Ori, acest fel de cădere îi înapoia făptura în mîlurile tandre ce-o protejaseră pe vremea cînd erea doar o idee astrologică. Atmosfera cenuşie, fluidă şi totuşi încremenită într-o repetiţie încăpăţînată, adormitoare. Tot ce părea problematic se rezolva în imaginea în care hălăduia. Marea topită; plaja căzută. Şi Pavilionul de o frumuseţe senilă.

Maica noastră carea eşti în ape, sfinţească-se numărul tău, vie potopirea ta, facă-se pustiirea ta, precum în mări, aşa şi orişiunde. Visul nostru cel spre fiinţă dă-ni-l nouă astăzi şi ne iartă nouă virtuţile noastre precum şi noi iertăm judecătorilor noştri. Şi nu ne duce pre noi în declin ci ne izbăveşte de noi înşine. Că al tău e oceanul şi rîul şi lacul, al Tornadei, al Vîrtejului şi-al Cascadei, acum şi niciodată şi în vecii nimănui.   Amin.“

Cînd eream tînăr îmi plăcea să mă hipnotizez.“
Rîse calin. Era încă tînăr.

Moartea e onestă, republicană şi cam ţoapă – o democraţie alternativă. Şi mai mult decît orice moarte este refuzul de a juisa în faţa vieţii – rămînînd în ea s-o dezonorezi calculînd-o.   
Ce însemnătate are ceasul morţii pentru unul care n-a trăit vreodată ? -  Erasmus

Culmea lui tædium vitæ – să ajungi să-ţi fie poftă de o anume lehamite.“

Venise vremea să iasă. Să iasă acelei dobroge de pustiu pisat ţăndări şi acelui pustiu uscat iască – o mare-ntreagă şi aia doar nisip.
Amurg prăduitor. Amintind de alb. De Palat de Iarnă şi de Ekaterinburg ante Sverdlovsk. Viscolul năpădi cu zgomot şi cu o cavalerie imaculată; ca un fel de stol de arhangheli scăpaţi din frîiele răbdării îngereşti. Scythia Minor se chircea sub năvala iureşului.
Moştenitorul străbătea un bărăgan ca un boţ de brînză şi noroi.
Pornise la drum cu Brahms – concertul în re minor opus 77  pentru David Oistrach şi orchestră. Crezuse efectiv în mirajul cuceririi. Plecase cu surle şi trîmbiţe. Pustietatea rebelă a peisajului îl făcu să continue cu Sacre du Printemps a lui Stravinski. Un fel de agasare la limita isteriei. 
     Şerpuia domol înspre Capitală. Tăia ocolind, dansîndu-şi drumul în contul parfumului de liliac în care locuia. Se deplasa urmîndu-şi dîra propriul iz ce se repercuta în aer, purtîndu-şi calabalîcul floral.  Căci nu îşi traversa dobrogea lui cea nisipoasă decît în Rollsul îndopat ca un dric.
La jumate se opri. Avea gust pentru absurd iar desfrîul în care înainta îl teribil de tare tenta pentru o prelungire. Nu ar fi fost prima oară cînd îşi propunea o capcană. Avea nervi de hîrtie. Pe care îi plăcea să-i mototolească. Şi cum o plăcere nu petrece niciodată de una singură – încăpăţînarea de a rămîne priponit în mijlocul urgiei se altoi pe ingenuitatea specioasă a cîtorva gymnopedii.
Îşi beu ceaiul. Un blend cu bergamot şi iasomie. Se înnoptase opac; în surdină, ca o zgură atotcuprinzătoare. Tot interiorul gris-petrol din Rolls luase nuanţa miresmei ce-i aburea ceaşca. Ceaşca lui aurie de Moştenitor. Luxul tihnit în care se cuibărise îl trăgea într-o  visare vagă. Un vertij intim; parfumat; decadecent.  Se  învelea  în propria memorie ca-ntr-un aşternut călduţ. Savurînd pînă la intoxicare abandonul pe care şi-l administra; un fel de bomboană pe coliva abandonului pe care i-l vîrîseră ceilalţi pe gît.   Ceilalţi.    Neşte parce de maidan care secerau prin preajma lui, lăsîndu-l mereu în picioare, niciodată în snop.
           
Cînd a ajuns era deja toamnă.
Învăluit în mireasmă şi mireasma sechestrată în Rolls – Moştenitorul hotărî să binecuvînteze urbea, aşa că puse piciorul pe trotuar. Liliacul scheună violet pe bancheta din spate, portiera bufni ursuză – Moştenitorul adia de unul singur prin cetatea nimănui. Se merse-nspre înainte; atunci cînd înaintea-i doar un înapoi legal. Se merse în dreapta; atunci cînd dreapta e o stîngă ceva mai graţioasă. Şi se opri în loc, înţelegînd că ceva se întîmplase. Nu mai erea nemic care să-l tragă de atenţie – zidurile ereau curate de numere; curate de text; limpezite de parafa pe care o purtau îndeobşte casele – precum urma de fier încins pe crupa vitei  Nici un nume de stradă. Nici o firmă. Nici o primărie; ofiţer de stare civilă; preşedinţie de consiliu ministerial Nici un indicativ. Săgeată; trecere de pietoni; zebră; semafor; hidrant; loc pentru fumat sau pişat cîinii.        Nimic.
Rătăci o vreme. Înăsprindu-şi dorul de a-şi vedea villa de pe Polonă. Se gîndi cu reproş la primarele ţăcănit care orbise Capitala de atît de indispensabilele note de stîlp. Mergea razna. 
Şi, din trei unghiuri şi o diagonală de parc, se trezi în faţa proprietăţilor sale. Nu avu prea mult timp să se mire de timpul mult prea scurt pe care îl trecuse căutîndu-şi calea.   
Urcînd treptele pricepu că venise doar după mirosul de frunzărie arsă – un iz catifelat şi subţiratic pe care adresa casei lui o lansase într-un aer virtual.      
www.fum.home

.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire