vendredi 22 juin 2012

Monsieur Butterfly

.


Menuetul antic al lui Ravel picura vibrat din chiar aerul greu,  înmiresmat ca o turlă de biserică.  Pianul învăluia tandru şi-nţepător; iar în tot acest timp, Moştenitorul examină admirativ coloarea rumenă aurie a unui traminer. Paharul se clătină galeş, scuturîndu-şi perlele de bătrîneţe de pe marginea meniscului. Surîse mulţumit înspre candelabru, de parcă şi umezeala ochilor i-ar fi fost tot o picătură de vin.
- Mda  Asta e singura senectute acceptabilă.
Pe terasă, desfăcut-lat într-o sofa, zăcînd de-atîta opăreală  şi secetă,  chirurgul îi bîntuia jurnalul. Erea întuneric de-a binelea; noaptea se instalase la vreme, cu violeturi multiple, circulînd printre copaci. Şi, ceva mai încolo, marea rostogolindu-şi graţiile spumoase pe o plajă goală. Mirosea a fum dinspre grădină, tămîia de frunzării pe care Moştenitorul o căuta pînă şi-n anotimpuri nepotrivite.  Se-auzea cum asudă poamele pe crăci. Strugurii stafidindu-se-n vie. Un parfum tulburător se lipise de aerul sărat; ceva uscat şi dulceag, de fruct vechi, de moaşte vegetale.
Şi nici ei nu mai ştiură unse găseau. Pe malul mării sau pe malul bărăganului.


Orlov se frămîntă puţin în fotoliu, cuibărindu-se mai comod în troznetele răchitei. Şi murmurînd pentru sine:
- Memorii. Sau manual pentru coruperi alternative
Aproape simţea cum umblă cu ochii pe timpul Moştenitorului, pe un trecut a cărui stranietate consta în chiar izul de actualitate perpetuă cu care răzbătea de printre pagini. Părea mai mult o condică de dorinţe decît una de satisfaceri.  Pomelnic bizar, de o perversitate elegantă, lipsită de efort, de încrîncenări, de condiment. De consistenţă. O perversitate vaporoasă, diafană precum un flaut; plină de capricii; constantă în diversitate şi egală în scop – prin asemenea demersuri se obţinea un anume soi de juisare. Bucurie grea, ilicită. Un foc rece; dar tot de artificii. Infernul plăcerii fără sfîrşit. Cea care îşi înscrisese ravagiile pînă şi în modul Moştenitorului de a se mişca. Într-o lentoare de travaliu erotic – el doar traversa terasa.

Orlov

            Voi fi crezut mereu că n-am rival. Că în ceea ce mă priveşte, nimeni nu mă va concura. Dar l-am descoperit pe dînsul; care mi-a zdruncinat nu culmea ororii, ci baza acesteia  El chiar delirează în timp ce se exercită asupra plantelor. Tăcerea florilor îl irită pînă la a-l face să le îmbăieze în vitriol. Le sfîşie; le striveşte. Ori îşi damblageşte propriul trup tăvălindu-se-n ele. Pentru el nu există potrivă. Asemeni e o insultă. Şi tot astfel, împerecherile sale nu cunosc precedent. E atroce prin modul în care rămîne curat ca lacrima. Pe el oboseala nu-l pătează; la sfîrşit e doar la fel de parfumat ca şi trandafirii în care s-a zbătut.
Nu cunoscuse Moştenitorul graţia neputinţei, după cum letargia în care se scurgea nu însemna repaos. Căci puterea erea unduirea iar fiinţa sa îşi urma ritmul. Abrupt nu se suprapunea peste rapid. Aprig era altceva decît repede. Potolirea se făcea nu înspre inert, mort, sătul. Satisfacerea era încă o volută; o contorsiune; o spirală Nu se oprea niciodată din a-şi inspecta posibilităţile. El întreg erea funcţia bucuriei. Astfel că nici o morală nu-i putea jena parcursul. În artificiul său era întreg şi original. Nimic mai genuin ca teritoriile sale contrafăcute. Doar arta era veritabilă.“

Chirurgul, răsfoind în continuare paginile de anamneză înşirată a Moştenitorului, îi număra năravurile, aberaţiile şi îndrăznelile. Uimindu-se necontenit de uşurinţa cu care nebunul îşi găsea plăcerea în nişte moduri atît de alături cu firea.
Amintirile unuia fiind propuneri pentru celălalt, Orlov căzu în visare, atins de curiozitatea vreunui nou dezmăţ:

Erea un iulie bogat, călduros. Şi erea o seară moale şi arsă şi umedă de atîta sete. Marea nici nu clintea, să n-asude vreun strop de sare în aerul copt.  Ultima lumînare scîncea sfîrîind în sfeşnic. Zăceam terorizat de lene. Îmi comemoram voluptăţile trecute. Încredinţîndu-mă de o realitate cumplită: nu mă mai atrăgeau. Înainte vreme îmi depăşeam condiţia perfectînd noi tabieturi. Noi regulamente. Acum însă, perioada refractară a satisfăcutului se prelungise în indiferenţa inertă a blazatului. Eream în bernă după propria mea sensibilitate. Tocită de exces şi varietas. De intensitatea mereu mai şi mai şi mai ascuţită. Nu era doar o epuizare a cărnii. Ci un total abandon.    Uitare.
În prăbuşirea mea sub bolta spuzită de-ntuneric am simţit o pală uşoară de curent. Şi încă una  Ca o trepidaţie. Un suflu zbîrnîit îmi năvăli peste faţă ca un sărut tors. O briză întreruptă şi nărăvaşă ca o respiraţie de îndrăgostit. Deschisei ochii:      Tîrcoale încete, grave, cu aripi de plantă dezrădăcinată – o saturnidă imperială – un Mare Vienez cît palma. Se zbătea răsturnîndu-se şi gemînd în faţa lumînării. Dar nu focul o trăsese; ci paharul meu din care beusem pînă pe la jumate nişte merlot. Cercetă febrilă muchea cupei, apoi, enormă, îşi dedu drumul în lăuntru, lovindu-se şi bătînd, stropind cu vin în toate părţile. Sorbi îndelung, beţiva, domolindu-şi seceta din pîntec. Şi cînd sfîrşi de adăpat, cercă să iasă. Alunecînd mereu pe pereţii clari prin care îi vedeam trupul gras şi catifelat, acoperit cu un puf oribil.  Ajunsă înapoi pe margine, se clătină de cîteva ori ameninţînd să se prăvălească iar în băltoaca ce mai rămăsese, dar beată cum era îşi loă zborul.  Un fîlfîit lent, greoi, ceva între prăbuşire şi rîset.  De-acum chiar mie îmi dedea tîrcoale; alcoolizata, indecenta, neruşinata şi nebuna  Bătea rar din valtrapurile sale splendide, pulsînd în dreptul privirii ce-i oferisem.  Şi fără nici o ezitare, mi se lipi de-obraz – cu o tandreţe bruscă, deloc jignitoare.  Trecînd mai apoi în jos, tîrîndu-mi-se cu totul peste buze; forfecîndu-şi aripile în continuu, vibrînd şi mestecîndu-mi imaginea cu muşcătură de vînt. Zăceam uimit – căci mi se făcea o curte nepotrivită, aţîţătoare; o ofertă de nerefuzat. O molie mă cerea de soţ. Erea flatant şi iritant şi galeş.    Se cheamă seamăn cel pe care reuşim să-l facem a ne dori. Iar eu stîrnisem dorinţa cuiva.  Aşa cum plantele mă încinseseră de-atîtea ori, chemîndu-mă cu trupurile lor fragile şi cu miresmele lor tari, aşa cum brocartul şi mătăsurile zăcuseră moarte şi impudice, trăgîndu-mă în împreunări fără şir, iată acum – cine mi se oferea. Ne confirmam. Plăcerea e neînduplecată.
Eu mi-s lampa. Iar către mine vin tot felul de fluturi. Paradoxul e că eu ameţesc. Nu dînşii.“


Apăruse mai apoi cu un liliac viu pe post de – nu se ştie prea bine dacă broşă de cravată sau lavalieră. Jivina palpita cînd şi cînd sub gîtul lui, iar el îi dedea cîte-o bucăţică de pişcot muiat în champagne – unduind de extaz printre rochiile deşirate de oroare (valsul din a II-a de Mahler).
          Altă dată, doar pentru ştiinţa lui, îşi vîrîse în faldurile cămeşii, acolo unde între atingere şi carne mai rămîne oarece loc – îşi vîrîse fluturi vii; înfometaţi După ce mai-ntîi se tăvălise cu toată sudoarea de o noapte într-un pat plin cu narcise. Fluturii înnebuniră de parfum. El şedea răsturnat pe pernele carrozzei, picior peste picior, sprijinit în bastonul de abanos. Iar ei îl alergau pe sub corsetul vestei.  Un balamuc fîlfîitor din care nu se-ntrezărea nimic. Afară, liniştea curgea rîu. În lăuntru, aripi turbate muşcau tremurat din hoitul cel de coloarea aurului. Se oferise de mireasă unui întreg roi de flori fugitive .
O plăcere uşoară, care te vlăguieşte încet. La urmă eşti nou, gol. Nu mai ai nici o tensiune. Nici măcar amintirea voluptăţii sau luxul regretului NimicBateţi să sfărîmaţi lumea!“  
Şi gîndi cît de eficient reuşise să fenteze atîta timp politica antiorgasm care erea normalitatea.  Iubirile lui – eterate şi nevrotice sau halucinant de reale i se perindau prin trup asemeni chiar acelor fiinţe ce-l strabăteau. Nici o oboseală nu survenea în urma destrăbălărilor sale. Nicicum acel sentiment de pustiu despre care cetise prin toate tomurile de memorialistică. Nici greaţa uluită de-a vedea cum celălalt e mult prea departe ca să i se poată în vreun fel influenţa bucuria. Trupul său nu primise solitudinea ca pe o crampă ci ca pe o ridicare în rang. După cum el nu îşi permitea să intervină în plăcerea cuiva, nici nu permitea vreo ingerinţă în linearitatea tandreţii sale.  Moştenitorul juisa în meandrele unei binecuvîntate delicvescenţe, eludînd plăcerile mediocre ale speciei.

.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire