vendredi 22 juin 2012

Memoirs d’outre tombe


(fost-ai lele cît ai fost)





Era ziuă deja. Şi îl trăsese pe Orlov după sine, în seră. Draperii groase, de nuanţă perlată se abătură ceţoase asupra ferestrelor. Căci lumina, pînă nu erea filtrată, nu erea lumină. Trîndăvia păta şi cea mai fină rază. Verbul lui Apollo se poticnea într-un geamăt beţiv. Soarele îşi tocea aripele în oglinzi false – cupe, talgere şi cuţite.
Moştenitorul, nu mai puţin flatat de curiozitatea chirurgului, strălucind de o emoţie încinsă, porni cu vocea sa tărăgănată şi joasă la deconspirarea celor mai intime evocări – tinereţea sa de viitor ultim. 

 

            Prima lui înmormîntare a avut valoarea unei desvirginări. Ceva frumos. Atunci cînd frumosul nu e frumos pînă nu e tragic.

Augusta familie, clan cu pedigree, găsise de cuviinţă să-şi  înfunde răposaţii într-un cimitir odios şi elegant, căruia doar că-i lipsea taxa de intrare şi portarul cu şapcă pentru a semăna a muzeu. Căci între zidurile sale de incintă necropolită se adunau respectabile stive de informaţie – adevărate colecţii particulare, boiereşti, rarissime şi decavate. Un parc umbros, ca un mister bine întreţinut şi care să agraveze spectacolul mîndriilor lăcătuite pe sub cruci. Arhitecturi dantelate ori simple, gotice ori dorice, surprinzătoare ori sobre – chemau cu ademeniri neruşinate ca nişte bordeluri miniaturale, iscînd pofta vizitei şi deopotrivă cu aceasta – nedumerirea asupra modului în care vizitatorul îşi va primi recompensa pentru bunăvoinţa atenţiei acordate. Alei labirintice printre tise, tei şi castani, şoptind în bătaia timpului despre istoriile ce-şi găsiseră sălaş între ele. 
Ereau toţi în păr – neamuri, rude şi strămoşi. Unii mai morţi decît ceilalţi. Lustruiţi fără osebire. Purtîndu-şi pecetea rasei scrisă pe chipurile smede. Mutre de Bizanţ apostat.
Căci nimic nu intervenise în puritatea etnică şi nimic nu reuşise să urnească ceva în programul lor de stirpe decăzută. Crăpau pe baricadele agoniselii, împerechindu-se cu propriile lor averi. Obosiţi, mîncaţi de suspiciuni, zeflemeli, cruzimi şi zgîrcenii; complotînd unii împotriva altora şi toţi împotriva oricui. (Tute oilii-scheară, man-a mea-snu moară…)  Un neam de montaniarzi eşuat în spatele grilajelor cu cifru şi sertar, o gintă de arme împotmolită în damblaua tocmelii, în bogăţia fără şir a celor care îi conduc pe ceilalţi. Cu ei, şi dracu se fecea frate; pînă trecea puntea.

Ereau încă toţi prezenţi. Incluzîndu-l şi pe răposat – cap de afiş. Iar Moştenitorul îi parcurse în linişte, sorbindu-i din ochii lui proaspeţi, ameţit de miresmele tari ce se ridicau din cărnurile muiereşti care-l flancau pe toate părţile.
I-au dat onorul cu surle şi cu trîmbiţe, apoi l-au expediat în doi timpi şi trei mişcări cu primul dric. Ura şi la gară; actele succesorale ereau întocmite.
Nu se număra printre cei între  care se împărţea ce lăsase mortul.  Se resemnă. Se-afla abea la-nceput. Nu erea singurul vlăstar fraged; dar cusurinii lui fărşeroţi nu păreau a fi nişte adversari de cursă lungă.
Hrisant – mărturia vivantă a degenerării, prezenta un portret de tînăr patrician roman; umblat numa prin sanatorii pentru mintea lui cea zdruncinată, dusă cu sorcova. Se spunea că avea mania focului şi că-şi arsese două case în Capitală doar. Ceea ce nu se mai spunea erea despre logodnicele sale ocazionale cu care obişnuia să se nuntească tot pe sub flăcări. La un calcul sumar – Hrisant n-avea soartă bună.
Urma Onirifor.  Care, după cum îi menise numele de botez, o loă  pe calea eterurilor, bîndu-şi visele din pipe speciale, ajungînd să-şi restrîngă vocabularul şi aptitudinile doar la ce se lega direct de nevoile lui scelerate. Nici Onirifor nu vădea abilitatea de-a rămîne prea mult timp în viaţă.
Apoi Haretia. O nesătulă ce înşira tot ce-i ieşea în cale, în stare a umbla şi cu străinii de regn, de se-ar fi putut. Nemaizicînd de străinii de specie. Cînd o apuca, o lua razna prin păduri. O au găsit odată, căzută lată într-o vie. Nu ştia nimeni ce făcuse pe-acolo. Doar surîsul ei beat de amintiri promiscui clama tăcerea sugrumată a familiei.  
Irina. Plină de proteze. Conducînd ca o harpie încă. În aşteptarea unei fatalităţi eroto-thanato-liturgice în care tot ritualul vitezei să se comprime aneantizînd-o.
Evanghelina băgase doi bărbaţi în puşcărie şi unul în spital. Cu toţii pe termen îndelung.  Pe primii deoarece îi punea s-o bată pînă la nesimţire, umplîndu-i intimitatea de sînge.  Pe ultimul deoarece dovedise gust şi în a chinui, deprinzînd de la ceilalţi doi ştiinţa de-a umbla cu biciul şi cu alte scule de mare trebuinţă în vătămarea cărnii.
Ereau tineri detot şi pricepuţi foarte în îndeletnicirile lor. Lui nu-i mai rămăsese ca ocupaţie de mare viitor decît propria frumuseţe. Căci, izolat în adularea autistă, nici o apreciere străină nu-l putea afecta. Prizonier şi stăpîn, se conserva consumîndu-se, declinînd orice ingerinţă. Aşteptarea fiind modul lui de-a acţiona.  
Deşi era prima înmormîntare la care lua parte, inocenţa nu i se nărui în faţa cavoului. Ci în mijlocul cortegiului; cercetînd povestea fiecăruia. Scîrbit de cele ce găsi, hotărî să se despartă de ei. Strecurîndu-se şi scurgîndu-se printre umbrele cimitirului, căutînd acel pustiu rezonabil şi atemporal în care să-şi oblojească rănile provenite din socializare. Ostenit şi-ngîndurat, îngenunchie într-o rînă la picioarele unui înger. Un nor ca o mortăciune patrula vînăt pe deasupra grădinilor, ademenindu-le să-şi lepede miresmele în aerul greu.  Clipi o singură dată.
Cînd deschise ochii, abea se dumiri să înţeleagă ce era murmurul acela ce i se încolăcea lui pe auz. Un suspin general, ca o pajişte beată. De pe toate mormintele, arhanghelii se răsuciseră chemîndu-l cu iubirile lor împietrite – pe singurul în stare a le auzi.  Căci  cine pînă la el mai stătuse s-asculte rutul statuilor.  Cerul se plumbuise, lumina părea a radia din chiar marmurele ce se agitau fîlfîindu-şi sălbatic aripele lor dăltuite. Îl implorau cu braţe întinse, gata să se scoboare de pe piedestaluri, gata să-şi uite rostul lor pasiv. Monumente funerare zbucnite-n vîrtejul dorinţei. Pentru ca Moştenitorul să înţeleagă cum că pe unde trece el – şi peatrele tresar. Şi pînă şi peatrele se dovedeau a fi mai simţitoare decît ceilalţi ai săi liciţi semeni.
Şi dacă pietrele se iscă-n jurul meu, de ce nu m-aş isca şi eu.“

Mult mai tîrziu, crăpînd pe rînd după cum vor fi trăit, a sale rubedenii îi lăsară, pe lîngă-un galantar de-averi şi fleacuri, chiar valuta în care zilele şi-au socotit: stive de năravuri,  păcate duium – apucăturile ce şi le vor fi crescut pe post de plozi. Roadele monstruoase, iţite din deliciu şi dambla ereau culese de ultimul din neam. Mărul Discordiei, parfumat ca o Evă morgană. Începînd şi el să-şi pună la cale o investitură post mortem. (-ţi pupăm relicvele, coane!)

Avea paisprezece ani cînd au purces a muri în contul lui.
- Natura e admirabilă mai cu seamă pentru un anume lucru. A rînduit o singură cale de-a intra în lume; dar o infinitate de ieşiri, zicea Montaigne.  
Vanghele – nonagenar şi conştient, uscat ghiudem ca o mînă de moaşte. De o zgîrcenie neaoşă – virtute naţională, îngăimînd către publicul ce-l însoţea cu lumînări aprinse:   Una-mi erea prea îndeagiuns. Şi nici aia cu foc Că se consumă Gestul contează.“  Şi o dată cu proprietatea răposatului, Moştenitorul primi ca recompensă şi harul avariţiei – stabilindu-şi drept repere ascetice nişte adevăruri parcimonioase şi pregătindu-se a deveni un tîmpit de prima mînă, zgripţor şi mehenghi după cel pe care-l moştenise.
În baza acestei însuşiri va fi putut să acumuleze tot ce apărea pe piaţa de capital mortuar, nescăpînd nimic din grija sa, asemeni unui colecţionar împătimit.
Drept corectură şi balans, următoarea achiziţie a parvenit de la o mătuşă îndepărtată şi străveche – centenară încă de la naştere.  Cocoana trăise pe picior mare, zvîrlind cu paralele pe fereastră şi scăldîndu-se în champagne pînă-n ultima clipă. La împărtăşanie, baba, tot zuză, se strîmbă că vinul este chardonay!
Astfel, dentîiul an de moşteniri îi furnizase o gheară aprigă de proprietar şi-o mînă spartă de risipitor.  Sau, cum ar fi spus Bossuet în discursul funebru consacrat Marelui Condé: “Asta ar fi de ajuns ca să facă celebră viaţa altuia, dar pentru el înseamnă doar primul pas pe drumul pe care avea să-l străbată.“

Moţăind în aromeala călduţă a serei, Moştenitorul se lăsă printre perne,  iar  fulgii  din  lăuntrul  lor  moale se făcură  den  nou aripi vii, purtîndu-l prin imperiul somnului. Comemoră sărbători trecute; plăceri de amurg pe care el avusese neşansa să le guste de timpuriu:
La treisprezece ani – cloroza îşi deja înscrisese ravagiile pe trupul lui. La vremea aceea încă nu era moştenitor. La vremea aceea cu greu se putea spune că e ceva. Vîrsta ambiguă la care îţi faci vise. Dacă ai din ce. El băltea într-o revoltă apatică; în care trăgea orice şi tot. Înecîndu-le de-a valma căci nu avea nevoie de ceva. Umbla ferecat de ceilalţi; ca o pivniţă în văzul tuturor; o dîră fadă şi proastă pe care nu-ţi vine decît să scuipi. Acesta erea. Şi o ştia. Şi pînă şi-n vis, trezia lui încă-n ocară-l năruia.
Peste încă un an – cetind Crima Lordului Henry Wotton, încetă a îşi mai face procese de conştiinţă, găsind cu cale să-şi vindece sufletul prin simţuri şi simţurile prin suflet, inaugurîndu-şi astfel carnea şi învăţînd că pentru un adolescent, inocenţa e orice altceva decît o virtute.
Am plîns şi am rîs.  Şi sunt sigur că de fiecare dată erea şi el, poate nu aproape, dar cumva în dreptul rîsetului meu.
I even forgive his natural death. Once he used to say that ones first duty is to be as artificial as one can.“
(chapeau pieziş către Ossian Drawit Milde)

Tocase cu grijă cîteva rafturi. Cărţi cetluite-n piele ― hoituri parşive gata să ostoiască istovuri de nenumit. Privea tulbure, inform. Privea ca un ghepard beat, care-a uitat şi ce-i aceea vînătoare.   Dintr-o bibliotecă dosită, alese cartea cea mai evidentă. Zăcea într-un fotoliu şi numai ce-a tins mîna să o cheme. Iar după ce o a sfîrşit, a sfîrşit şi lipsa ce-şi rumega. Primise formă. Căci găsise un naş trupului său. Iar cine are trup are orişice. Vorba lui Tertullian: Nimic nu este necorporal, în afară de ceea ce nu există. Tot ceea ce există are un corp care îi este propriu. 
Deşirat şi plăpînd, la cincisprezece descoperea serele din mărginimea cetăţii şi furnizorii de catifeluri ai croitorilor care pe el îl îmbrăcau doar în tweed. Vreme de trei semane renunţă la orice companie umană.-sa îl lăsase pe mîna slugilor iar el le concedie cu bacşiş, să nu mai vază pre careva pînă se-ntorceau domnii de la ape din Elveţia
Cetise prin cărţile de destrăbălare despre mireasma crinilor şi despre o moarte ca un cofet, iţită dintre staminele lor neruşinate. O moarte fluidă, palidă. Lipsită de dureri inutile; o moarte ca o petală.
Tot la două zile veneau să-i aducă crini noi. Cobora gol puşcă în vestibul,-şi primească omagiul. Florarii întorceau spatele îngroziţi. Ori poate că nu.  → Iar el îşi ducea grămezile cele proaspete şi le dedea drumul peste vechile stive, în aşa fel încît, ud ori uscat, fraged şi înţepător sau bătrîn şi parşiv, parfumul se amesteca într-o duhoare specioasă, amintind de o morgă vegetală asupra căreia stăpînul instaurase drept liturghie un amor tăcut, tăvălit – o deversare îngheţată şi biciuitoare. Şoldul său muşca din florile pe care căzuse. Femeie îi erea o speţă-ntreagă, răsfirată prin toată camera; proaspătă ca ceara sau chircită şi flendurită de năpasta timpului. Flori ude şi nervoase ori zăcute bălegar. Albe ca neşte ţipete despuiate ori fanate, atinse de bube jenante.
La capătul celor trei semane, Moştenitorul îşi cunoştea trupul. Cel pe care nimeni nu i-l deduse, pe care lecturile din Ossian i-l arătaseră, pe care crini deşănţaţi, crescuţi ca la puşcărie prin sere izolate – i-l dovediseră. Crinii asupra cărora plouase cu toată fiinţa lui. Cu o bucurie amară, de neînţeles la asemenea vîrstă. Şi o plăcere ca o trombă de fum care-i loa minţile şi-i da în schimb puterea de-a izbi în plantele ce-l cuprindeau îmbrăţişîndu-l, bîndu-l ca neşte lipitori. Iar el dîndu-le tot ce cereau din carnea lui puţină cu putoarea lor excesivă.
Pentru a nu se găsi urme, pînă la întoarcerea adulţilor a cărat şapte roabe pline cu cadavre. Marea le mirosi cupidă, simţind darul ascuns ce i se fecea – o jertfă de sînge; un sînge virtual, argintiu ca dîra unei oglinzi îndrăgostite. Sămînţa cea de toate zilele şi nopţile lui de rătăcire. Miere de trîntor.
Apoi află despre cum se sufocase Haretia încolăcită de-un piton – şi ea pe-un pat de crini. Moştenise fără să ştie nărăvirile ei de ludă şi de nesătulă. Căci de-acum înainte nu va mai renunţa la a se bucura aberant şi vegetal şi vinovat. Era peste puterile lui să se mai ţină departe de plăcere.
În scurt timp cloroza deveni spasmofilie, melancolia se prăbuşi într-un sindrom maniaco-depresiv iar pubertatea viciată eşuă într-o adolescenţă teoretică, administrată cu invective iţite din De cultu feminarum.  După multă vreme abea, se relaxă, ajungînd să considere momentul Tertullian drept un eficient autovaccin împotriva ipocriziei, moralismului, corectitudinii şi pedanteriei – virtuţi odioase cărora orice părinte grijuliu îşi consacră progenitura. Şi atunci se replie din nou către roaba cu crini.
Avea optsprezece ani cînd nenorocitul de Onirifor, după o agonie afazică şi paralitică reuşi să-şi deie duhul, lăsîndu-şi pe această cale cele cîteva pămînturi rămase nefumate şi casa din Port, plină de sticluţe, flacoane, pipe, plicuri şi cîntare. Moştenitorul instalîndu-se astfel într-un paradis de contrabandă.
La nouăsprezece îi surîse lui Iancu, o cunoştinţă morganatică; mai fraged decît el cu patru ani. Tocmai primise-n moştenire mobila stil Edward al II-lea (!) din budoarul unui unchi al său; bărbat rafinat, cu gusturi apocaliptice, mort în exerciţiul unor prietenii particulare.        
(“Suntem supuşi. Suntem obedienţi. Tuturor influenţelor care ne încalecă.“)
La douăzeci.  Ruşinea clanului – Hrisostom îşi fecu şi el datoria obştească. După cum îi zicea şi numele – avea gura aurită, dar nu se ştie cu ce, căci îşi dusese zilele pe meleaguri păcătoase, de unde nu se-a aflat ce făcuse cu cea gură, dar se cunoştea că nu ieşea neboit din casă nici pînă-n grădină. Şi iată cum înc-o apucătură se împotmolea în tinereţea reavănă a celui ce iar moştenea.
(“Fiecare demon pe care îl treceam îmi devenea familiar; dezvoltam un fel de tandreţe faţă de el Arkana a XI-a.“)

La aceeaşi vreme, prin studiile sale, păgînătatea i se urcă la cap lăsîndu-l infirm de-o doagă – măcar cît să-i depăşească pe sceleraţii împurpuraţi ai Imperiului ( Noi ne fălim că stăturăm cu mult mai viteji ca părinţii. –  Iliada / Homer ).  Tiberius nu era decît un sărman meschin pe lîngă beţia cu care Moştenitorul îşi contempla spoliile adunate de prin testamente. Caligula – un monstru de duzină, nicicînd la fel de inventiv cum s-a dovedit a fi dînsul Heliogabal – un oximoron cu pretenţii de tîrfă; nimic nu stătea alături de poftele paradoxice ale tinerei alteţe von Concupiscentia und Nărav.  Şi după cum instituţia farmecelor sale erea oglinda, iubindu-se cu obstinaţie, ajunse în cele din urmă să-i convingă şi pe ceilalţi să-l deteste. Iar el să-şi însuşească pios toate blestemele cu care va fi fost gratulat.
(Am nevoie mai întîi de condamnarea rasei mele. – Jean Genet)


Ostenit de-atîtea memorii, Moştenitorul se abandonă în fotoliul larg, curtenitor ca un amant vechi, lăsîndu-se adormit pentru o clipă.
Între un pîlc de sarracene, trei cephalotuşi şi un nephentes ­– o orhidee ca un crin pătat de lepra vreunui sifilis de nedovedit; o floare ce cîndva fusese albă, dar depravări fără nume o umpluseră de erupţii ce năpădeau admiraţia cu mîncărimi iubăreţe – îl cuprinse într-o îmbrăţişare fatală, epuizîndu-l în vis precum odinioară cele din trezie.
Sugrumat de iluzia miresmei, tresări din somn. Se aplecă vrînd să-şi afunde chipul în chiar corola ce-i palpita în preajmă,  gîndind a se retrage luînd cu sine amintirea cărnii de floare.  Dar ea hohoti, aruncîndu-i în faţă propria dragoste de care se lepădase în timpul somnului.

Moştenitorul, întorcînd concluzia uimirii sale trîndave către Orlov:
- Spune-mi ceva nepermis.
- Ai spus tu totul înaintea mea. Tu şi desfrîurile tale contrafăcute. Nu-mi ţii un speech despre circuitul plăcerii în natură?
- Circuitul e perpetuu, speechul însă, va fi scurt.  Nu mai departe de aceste personaje…, arătînd către răsadul cu Sarracenia şi Cephalotus.
Fotosinteza le-ar ajunge prea destul. Dar ele mai consumă şi ceva carne proaspătă ca supliment. Vezi dar, că argumentul suprem al plăcerii funcţionează peste orice necesitate.        Acuma-mi spui?

.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire