vendredi 22 juin 2012

Maja hysterica


(Epistole către Maud)





M-am descătuşat de mai multe ori din robia lui, cu străduinţe care mi s-au întipărit în minte ca adevărate moduri transcendentale de suferinţă.“
– Thomas de Quincey



Dearest of all dears,
Mult îndepărtata ta absenţă mi-a dat răgaz îndeajuns pentru a face unele consideraţiuni asupra a ceea ce cu greu pot numi:  relaţia noastră. În fapt, mă voi fi văzut procedînd chiar la anumite analize de ordin textual, încercînd să decelez un adevăr şi-aşa îndoielnic. Anume – care din noi are o relaţie cu celălalt.  Vei fi avînd tu cu mine? Căci nenumăratele tale plăceri au găsit un admirator peste măsură de uimit şi de înţelegător în persoana mea. Plăceri pe care eu, în inconştienţa unei tandreţi de nemărturisit, le voi fi dospit cu sîrg pînă a ajunge să le sufăr drept năravuri. Căci Maud, frumuseţea ta e că ai vrut plăcere. Osînda mea e că ţi-o am nesfîrşit dat. Ţi-am dat tot şi încă ceva pe deasupra: insaţiabilitatea. Galateea mea, te-am formulat pe măsura a ce mă formam formulîndu-te Cine altcineva s-a mai revărsat asupra ta cu asemenea atenţie Cine altcineva ţi-a mai adus drept ofrandă atîta ilegalitate Cine altcineva te-a mai crescut Maud? Fără să te înţarce? Cine altcineva s-a mai aruncat pe sine în prăpastie doar pentru ca tu să nu te înspăimînţi de propriile dorinţe. Tu ai o relaţie cu mine?  Cu mine sau cu muntele de vicii care am devenit în timp ce le  satisfăceam chiar pe-ale tale?
Dar poate că mă-nşel Maud. Poate că eu şi numai eu sunt cel care are vreo relaţie. În măsura în care comport relaţii.  Se prea poate să te visez şi ziua-n amiaza mare. Se poate, de asemeni, ca din nouă gînduri, zece să-mi fie la tine. Se poate chiar, ca uneori, trezindu-mă brusc din somn, să tresar îngreţoşat, ştiind că, iată – e încă o zi în care nu te voi vedea. Şi că în fapt, de mine-ţi aminteşti taman cît să mă chinui. Se prea poate, desigur, ca relaţia să fie a mea cu tine.   Altfel nu văd de ce ţi-aş scrie epistole.   Dar s-ar putea să fie tot atît de bine şi vice-versa; căci o sumă de abandonuri poate constitui o relaţie.
Ever yours,
More than youll ever be mine.




Condoleanţe,
Noi doi chiar avem o relaţie. Rememorînd actele care au jalonat un oarece trecut, voi fi ajuns să înţeleg acest trecut ca fiindu-ne comun.-ţi amintesc, Maud? Existau în colecţia ta de orori cotidiene şi unele care-mi atrăgeau sila în mod special. Ereau cele pe care nu eu ţi le cultivasem. Ba, ereau chiar ca un fel de luare în răspăr a ceea ce sădisem în tine. Te vedeam asociindu-te cu fiinţe demne de milă. În sensul urîţeniei.  Caricaturi ignobile; dezmăţuri ale naturii Forme ce-mi coborau văluri peste ochi. M-am tot întrebat care să fi fost năravul din care se-ntîmpla aceasta. Ce anume omisesem a sătura în tine de ajunseseşi să te tăvăleşti prin cocinele nimănui. Deşi, e adevărat, în ziua de azi – decenţa e-un păcat cu normă întreagă.
Apoi. Mi-am dat seama că tu chiar la mine gîndeai în timp ce procedai la acele desfrîuri. Şi că în viziunea ta, ele valorau fix cît o blasfemie. Căci umblai cu cine-ştie-ce otreapă, dar juisarea ţi-o consumai imaginîndu-ţi noianul de tristeţe în care mă înecam considerîndu-te.
Bitterly yours.




Beloved Dear,
În slăbiciunea uitării mele; sau din vreo dorinţă intimă şi putredă foarte, cînd şi cînd, voi fi scăpat aluzii ori poate chiar mă voi fi pronunţat răspicat asupra unor lucruri pe care le detest. Fapte, obiceiuri, toane. Credeam în neatenţia ta. Şi într-o surzenie pe care cu asiduitate ţi-o verificasem. Vorbeam fiind sigur că vorbesc de unul singur. De ce m-ai înşelat, Maud? De ce ai ascultat toate durerile mele şoptite pereţilor? De ce ai memorat cu asemenea acuitate mărturisirile mele – indecentele mele melancolii, bolile mele specioase…   Scîrbele, dispreţul, spaima, nodurile din gît   Nimic n-ai uitat. Pentru ca în timp să mi le serveşti  tot  mie.  Ca  şi cum  nu  îndeajuns le savurasem din lăuntru; mi le-arătai şi în paritatea exteriorului – oglindă scoţătoare din minţi. Rîdeam cu tine privind la acelaşi cadavru care era persoana mea.
-mbăt cu ceaiuri, Maud. Fierturi de-o amăreală ameţitoare. Otrava lor îmi suplineşte fericirea de-a te fi aflat.    Maud…    Eu cădeam sub ochii tăi iar tu priveai plafoanele şi te minunai  de ce imagini mă înconjor Maud, eu mă prăbuşeam iar tu surîdeai.  Maud, eşti psalmul vieţii mele.
Şi zarzării înfloriţi miros a pucioasă; de cînd te am aflat pe tine.
Faithfully yours. Still.




Dearest mine,
Se întîmpla ca uneori, minunea ochilor tăi să fie de o eficienţă vagă.  Tulbureala pentru care eu eream gata să mă tîrăsc în genunchi picura umezindu-ţi ţie privirea. Ori că desfăceai lornionul pentru a insista asupra a oarece Fie că acceptai un pince-nez proptit în fineţea oaselor taleTu şi miopia ta beată care mă-mbăta pe mine şi mai abitir.
Şi, se va fi întîmplat – iată, ca într-una din atît de puţinele seri ce vei fi trecut cu mine, să mă tragi în loja ta; unde, ascunşi sub draperii şi cortine să audiem Sacre du Printemps.
Te vei fi prins cu toate mîinile de balustradă. Şi de feronerie. Piciorul ţi se zbătea galeş între volutele forjate.  Fruntea îţi căzuse p-un braţ iar obrazul roşise năvalnic. Ereai tu, dintr-un adînc de puţ mocirlos, bîntuit de furtuni freatice, tu – o fîntînă zbucnită ca un geamăt de bălărie pusă la cazne. Te înălţai sub toate umbrele văgăunii tale de catifea şi moar, creşteai ca o cobră în întuneric.    Maud, planta mea noptatică.
Terminarea te-a lăsat fără grai.   Fără suspin Fără.
Te prăbuşiseşi.  În tine. În cotloanele tale. Închizîndu-mi orice intrare.  Zăvorîndu-m-afară. Lepădîndu-! Să nu văd nimic. Să nu ştiu nimic. Să nu te pot admira, curta, privi. Ai fugit. Ai fulgerat pe lîngă mine lăsîndu-mă lat. Spulberîndu-. Iar eu am crezut că bolţi făr de număr mi se-necau în minte, ceruri de-oţel prăvălindu-se-n valmă.
Cînd  am  reuşit  să mă  ridic  din  fotoliu  pentru  a ieşi.  Un sclipăt slab m-a tras de-atenţie. În furia  ta  vei fi ţîşnit scăpîndu-ţi pince-nez-ul. Lentilele străluceau în lumina puţină.    În loc de orice alt candelabru – sticlele ce-ţi completau ţie uitătura-n limpezime.  Şi m-am înmuiat cu totul. M-am plecat. Să te adun. Să te cercetez. Extensia trupului tău. Privirea ta, Maud.
Nu ştiu încă unde anume ai petrecut restul acelei nopţi. Nu ştiu nici dacă dezmăţul tău a reuşit măcar în oarece măsură să atingă bucuria nebunească în care m-am pecetluit pînă spre zori. Cum am zăcut cu sticlele celea prinse în sîrmă de-aur. Înfipte-n pieptul meu.  Sub vestă. Sub cămaşă. Sub gîndurile mele vînturate vraişte. Ce tăvăleală ţintuită locului. Boală ascunsă – propria-mi memorie. Mă scăldam în prelungirea cărnii tale. Adăstam în ceea ce lăsaseşi tu în urmă. Grădina mea cu pleoape-n loc de fluturi şi pene de paon în loc de ochi.
Şi ce anume erea, Maud?  Un nenorocit de pince-nez, sau era o dîră întreagă, un parfum strepezitor care să-mi cuprindă mie tîmpla, să mi-o piseze zob O mireasmă de neiertat şi pe care doar eu şi numai eu o puteam detesta – simţi – absolvi.  Ceva atît de învăluitor încît am ajuns a rătăci în propriul meu pat.  Privind, atingînd, frămîntînd oareceul ce-ţi aparţinea.  Juisam de chiar tine, Maud.  În afara ştiinţei tale. În afara prezenţei tale.  În  afara  unui  imediat  care  n-ar  fi  făcut  decît  să  ne îngheţe  pe-amîndoi; să ne orienteze spate-n spate într-o muţenie ca un tampon plin de sînge.    
Dar nu.    Lipsa  trupului  tău  propriu  mi-a  pulverizat toate  înregistrările  despre  tine,  răsucindu-mi-le  pe pereţi, risipindu-mi-le prin artere. Toate memoriile mele despre tine coagulate în ţurţurele înrămat prin care priveai tu. Şi care acum îmi stetea mie pe piept în loc de icoană. 
Maud, aşternutul mi-a devenit mlaştină. Mă dor gleznele de cît mă încălcai. Din toată greaţa mierii cu care te gîndesc. Pe care încerc, Maud, încerc să o extind asupra ta, oriunde ai fi şi orice ai simţi. Aş tot vrea, Maud, să te-neci şi tu un pic în magma asta care mă gîtuie pe mine de-atîtea nopţi albe - zile negre Maud, mă preling pe ferestrele tale cu tot hoitul meu orfan. Sărac  lipit  ţie.  Maud,  mă  aşez  în  privirea  ta, mă cuibăresc în ceea ce de obicei eu prăvălesc peste tine…  Maud, eu te priveam! Şi cu ce grijă bîntui în ascuţişul aurului tău. Şi cît de diafan mă tîrăsc, Maud, mă tîrăsc cu tot şoldul şi cu încă ceva pe deasupra. Să te sfîşii. Scăpărînd cioburi prin atenţia cărnii ăsteia nemernice care a ajuns să te viseze din orice gest.


Atît de ambiguu ce simt.   E ca şi cum amintirea privirii tale mi te-a înlocuit ca necesitate, dor sau împlinire.  Ca şi cum, simplul fapt de a-ţi fi consumat filtrul imaginilor mi-ar fi satisfăcut chiar nevoia de imagini.  Ca şi cum; contemplînd cuţitul, ajunge a-mi traversa vena. Mă port cu tine în ascunzişul hainelor. Între falduri, veste şi mantouri. Te îndur ca pe-un ghimpe aninat – proptit – înfipt în emoţia coastei mele. Înţeleg cum tresari. Înţeleg cum mă mîngîi. Fără să ştii. Fără să consideri. Străbat grădini.  Străbat case.  Locuri dotate cu public şi observatori.  Locuri în care  mă  scurg  demolat  de  un desfrîu perpetuu; o plăcere necontenită; o strepezeală care se încolăceşte pe acest trup vizibil extenuîndu-l, uimindu-l,  făcîndu-l să se împrăştie la fiecare pas. Să se topească sub fiece uitătură ce-l ia în cercetare. Surîd îngrozit, mă bucur cu scrîşnet. Mă sprijin de ziduri. Îmi parcurg propria lentoare.   Propria nevoie de a fi pulverizat.    Stors.   Strivit.  Şi mă strivesc, Maud.   Strivindu-te.




Dumnezeu să mă iarte, Maud. Dar te voi fi gîndit în resemnarea cu care gîndeşti un mort.  Oh, nu te merit.  Nu te merit Oricîte aş avea pe cuget; şi orişicît de grele. Şi tot nu te merit.
Şi ia spune Maud, cum e să ai un monstru de serviciu, care să poarte toate păcatele?  Şi mai spune-mi Maud, cum e să-i foloseşti pre cei de lîngă tine drept turmă de porci?
Şi-apoi, vorba lui Carpocrat – răul trebuie epuizat. Practicîndu-l. 
Aşa că, te practic, Maud.    Te practic.
Proba ultimului rafinament fiind să ai drept fetiş chiar absenţa celuilalt.


            …Fuga paşilor săi crunţi – vifor tăiş în zidurile strîmte.
Se zăvorî turbat în puţul ce din cer doar ceaţa o vădea, o ţeavă de mortar şi cărămizi şi pietre, tot scoborînd în sus pînă la boltă, ori cît un tun ce Luna drept ghiulea o pupă, sugînd-o din înalturi ca să îşi sfarme Lumea:

            Ce curcubee ţăndări ne plouă în privire şi ne frămîntă carnea minţii ducîndu-ne pre fiecare în pustii, lăsîndu-ne înlănţuiţi unii de   alţii, să batem viaţa doar din pleoape şi-amarnic să ne tîrguim  pentru  un vis?  Ce clocot îngheţat ne-a-nmlăştinat vorbirea şi ce batjocuri ample îşi puseră pecetea pe cele ce crezurăm; şi ce nesocotinţi şi aprige mustrări – iubirea o lăsară în sînge să se zbată – şi să-şi înghită pruncii ruşinată. Cînd ruşinea rînjeşte înghimpată, pătînd nestingherită şi trufaşă: 
O shame! where is thy blush?
Ce ocară-mi e mai mare decît chiar propria-mi greşeală – păcatul de-a te fi aflat. Tu, care-ai desfăcut şi pricopsit toţi deavolii dîn mine; tu, care mintea mi-ai surpat şi gîndul tot mi-ai loat zălog – tu, care inima mi-o ai prădat – păstreaz-o dar – mai bine-n recea lipsă a stîncii neclintite decît cun aşa ornic greu în piept.     Tu, cobe nesătulă, copil parşiv fără putinţă de-nţărcare, tu, taler făţuit ca diamantul în mii de chipuri  şi-umbre şi lumini  –  tu, curvă beată doar de sine, limpidă precum apa dintre  pietre,  fiind  de  fapt  doar  cel mai pur venin Tu, cristalin în şoaptă ca argintul – ban calp scuipat în bale de mercur, slugă ce converteşti orice stăpîn în sclav, tiran firav cu pas de şoaptă; tu – tîrîtură-naripată, năpîrcă bălăcită-n fiere, tu – viespea cea cu mîngîeri de molie
De cînd te-am aflat nu mă mai înţeleg cu oglinda.

Orlov:
            - Sigur, coane. Spune-i demonului că îl iubeşti şi tot edificiul amăgirilor sale se va pulveriza lăsînd în loc doar viermii pe care nu voiai să-i vezi.

.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire