jeudi 21 juin 2012

Magna Moralia

.


Cutremură-te suflet şi arzi în tine. Căci nici tu nu te-ai milostivit!“

            Mă tentase reluînd cu obstinare manevrele sale de seducţie – doar doar m-o determina să-l suprim. Erea ultima cădere, ultimul trofeu – cel care încununa pe toate celelalte. Şi chiar dacă nu am săvîrşit actul, de gîndit l-am gîndit; l-am dorit Într-o simultaneitate virtuală, el chiar s-a întîmplat  Ceea ce i-a fost de-ajuns Moştenitorului. Furia mea conta mai mult decît chiar consecinţa ei. Peisaje ale inimii, iar nu fapte căuta Moştenitorul. Starea mea de ucigaş; nu doar uciderea. Prima o cuprinde în sine pe următoarea. Uciderea este un derivat al stării mele. O notă explicativă. Iar Moştenitorul sondase în repetate rînduri – forase cu ingenuitatea şi abilitatea despre care cunoştea că mă aduc în extrema descumpătării.
Dar oare chiar făcusem toate acele pe care le gîndisem? Făcusem ceva din toate acele?… Sau doar îmi cimentasem o memorie alternativă (n memorii alternative), lăsînd-o de apocrifă pe taman cea pe care ar fi trebuit s-o cred Care din ele? Chiar săvîrşisem acele atrocităţi? Cine-i atît de pedant să numere tot ce s-a întîmplat în mînia mea? Dar în pofta mea? Opţiunile mele derapante – multiplicîndu-se unele dintr-altele precum matrioşcile. Gîturi de hydră înflorind perpetuu într-o teroare poststructuralistă: canci obiectivitate, canci realitate, canci adevăr    Cine; decît el.
Prevăzuse pînă şi trufia mea: de a nu-i da lovitura de graţie.  Taman pentru că şi-o doreşte… → calculase cum să îl refuz. Avea de obţinut veninul din mine. Virtualitatea căderii în păcat: şi nu înfăptuirea păcatului. Eradicarea reacţiei – cea care ne tîra pînă la faptă
Batjocura mi-o a iritat expunîndu-şi capriciile, năravurile şi volutele. Damblaua orgoliilor exalînd din făptura lui precum o aură Iar eu rînjisem – mai mult sau mai puţin condescendent; dar niciodată precaut în a-mi etala nuanţa. Scorţos erea el în discurs → scorţos eream şi eu în a-l sări coarda  Şi toate acele ultime cuvinte pe care le pronunţam concluzionîndu-i parabolele – fuseseră tot atîtea picături criminale; pe care el le înghiţea ferecîndu-le. 
Am lăsat într-însul cele ce mi-a cerut. Atît cît mi-a cerut. Căci n-a cerut pînă la capăt. Nu m-a loat în ape.    M-a respins în ultimul moment. Ultima imagine. Fără să mă fi anunţat. M-a respins din mers.
            Iar eu înţeleg acum → că lipsea ceva de pe acea corabie a ororii. Lipsea chiar lovitura de graţie. Pe care de atîtea ori m-a făcut să cred că şi-o doreşte pentru sine Deşi; acelea fuseseră doar exerciţii Dress rehearsal
Nu lui i se cuvenea automoartea. El nici nu trăiseSuicidul pe care-l pronunţă e ultimul pas al acelui şotron magic.
După cum idee îi fusese existenţa – idee îi erea şi finalul →  Suicid în contul tuturor celor ce moştenise: păcate, năpaste, năravuri şi scîrbe.

Îl asistasem eu, chirurg neputincios – cum tămăduia. Printr-un exerciţiu regal, fără gust de sacrificiu; doar simplitatea seniorială a celui ce îndeplineşte ceea ce poate/ trebuie să îndeplinească. Scrofulele  noastre adunate cu sîrg şi tandreţe într-o arcă-templu, îngrijite, cultivate, chemate să se cheme între ele ca în cele din urmă să se afle cu toatele sub cîrma păstorului lor.
Din pustiul lui antonic, Moştenitorul ne atinsese pe fiecare, cercetînd ce ne erea mai chinuitor caracteristic. (Şi nu avusese el nevoie de trup pentru a săvîrşi Atingerea? Nu i l-am clădit eu printr-o sumă de cazne?…)  Blestemul său radical atrăsese chiar ce anatemizase. Doar pe Dumnezeu îl strigi vino-mi – pe demon, inversînd – îl inviţi afurisindu-l Nu asta făcuse în tot acest timp, tăinuindu-şi mereu înfăptuirea? Şi nu s-a spus: Spală faţa ta şi unge părul tău atunci cînd posteşti Iar el construind fariseisme alternative, păcătoşenii prin care să-l cred orice altceva decît ce este – în baza cărei erori de înţelegere să mă las şi eu investigat, tămăduit, exorcizat Peste ştirea mea Să mă trezesc amnezic; adică pur. 
            Moştenitorul se oferea să ne scutească de oroarea iertării. Nu mai trebuia să iertăm. Acest Mare Gunoier înşfăcase ura, punînd-o să-l locuiască: se făcuse recipient Iadului. Pentru ca Iadul să rămînă priponit. Cuprinsese în sine pînă şi ceea ce se întîmplă în chiar acest moment: cineva, careva-şi zice → De unde atîta trufie?“ – în fapt este trufia lezată a emitentului; dar Moştenitorul, reverent, cunoaşte încă şi alte specii ale trufiei.    Se înclină, deci.      (Îţi dai seama La ce cantitate de trufie există, cît am avut de practicat pentru a o surclasa…)

Moştenitorul fusese un sacrament în palmele mele. Instaurînd Kalokagathía. Şi nu liturghie fusese existenţa aceea a lui? După cum promisese   Iar eu am gîndit că singura sa împreunare consumată a fost aceasta cu mine.   Căci, dispărînd din orice a mea vecinătate, el îmi intra chiar în memorie, devenindu-ne ceea ce am suspectat deja a fi fost: comentariile reciproce ale unui ins cu oglinda sa. (Cine e insul…)

Mă aflasem pe mine → atrocea victimă, stupefiatul călău; şi suma de exerciţii de logică von Sacher-Masoch:
Simultaneitatea aşa cum o îndurasem în afara gardeniei (scrîntit şi pe de lături, din seringă), simultaneitatea de a fi plural prin acelaşi punct de vedere.
Şi o alta. O simultaneitate uimitoare, narcisiacă, o auto-cucerire fără drept de apel → relaţia mea cu mine însumi; aşa cum ne încunoştinţase gardenia → Eu şi Moştenitorul.

Să vin după el? Să îl urmez?
Moartea ce şi-a dat e ieşirea din istoria mea. Să îl înviez aruncîndu-mă în istoria lui? Să eradichez nostalgia prin care se ratifică despărţirea? Sau să mă despart… 
Şi ce însemna firea iubirii decît să rămîi îndoliat…?...

Scufundat cu tot gîndul în nesfîrşirea zării. Cu acul înfipt în venă, seringa plină de aer şi gardenia mîngîindu-l vorace, Orlov îşi pierdu privirea căutînd ţărmuri prin propria minte:
            Aş fi vrut să vomez.  Dar n-avusei ce.   Căci ultima cœnă trecută cu Moştenitorul nu era pe potriva trupului meu. Ce să vomit acum Decît tot ce am înghiţit de-atîta vreme. Adecă mireasma ta   Şi acum ce să fac?   Să te iubesc.   Sau să îţi devin victimă…“
Şi o iubi. 


Pe bord, seringa îşi află odihnă. Aşa plină de neant cum erea. Orlov tocmai se schimbase la faţă.
            (Şi ce însemnase Preobrajenski Regiment decît Regimentul Schimbării la Faţă.)
Tîrziu, întors cu gardenia la spital. Pe spătarul fotoliului de lîngă birou atîrna un fir de păr auriu şi ondulat şi lung foarte.              
 Şi, de nedovedit, continuînd să crească.




Mon doux seigneur, cest parmis tes sables que jai trouvé les neiges dantant.
Şi, ascultîndu-ţi vocea, valuri o mie se ridicară zidind mînăstirea dintre ape, munte dansînd cu aripi sărate, în fluxuri refluxuri, Buna Cetate.
Uitării  mele închin acum o cupă de răni şi-o mare drept drum.

.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire