vendredi 22 juin 2012

Love in Earnest

.


Cînd  veni  vorba despre dragoste, Moştenitorul se încruntă puţin, dîndu-şi seama că ceea ce în contul altuia s-ar trata într-un capitol aparte, în ceea ce-l privea, s-ar referi la un soi de muzică persistentă, de o tandreţe împleticită. Un timbru adînc care-l tot urmărea. Ceva încet şi egal, care a cîntat dintotdeauna în el. Ceva despre care nu a ajuns vreodată să ştie cu precizie ce este. Ca un îndemn la a se retrage.
- Culmea inteligenţei e să iubeşti. Pe tine te-a iubit careva vreodată?
- Şi bine-a făcut!  (îndrugă Moştenitorul zglobiu şi mahmur din paharul de pinot gris)    În ziua de azi dragostea e-un fleac. Marea crimă este simpatia.   
Nu mai am nimic de căutat ori de găsit printre ceilalţi. Părem a ne boicota reciproc. Nici eu nu încap în frecvenţa lor; nici ei într-a mea. Am renunţat de mult să-mi mai caut rasa. Ferocitatea mărunt colcăitoare a verminei umane  Am renunţat de mult să-mi mai caut rasa. Mi-o voi omologa de unul singur. Sunt un dezechilibrat cu dese crize de fascism şi o misantropie de fond. Acord presumţia de vinovăţie cu lejeritatea unui procuror. Şi nimic nu pare a mă contrazice. După Malraux, oamenii sunt plaga pămîntului...  
Sau, în altă ordine de idei: Dumnezeu să te ferească de dragostea mea. Praful se-alege de tot ce iubesc eu
         - Dar nu spunea Christosul să ne iubim aproapele?
- Christosul a spus să ne iubim seamănul. Este o opţiune de natură religioasă pe cine consider ca seamăn al meu.
- Ce eşti dar ?
- Altceva.   (Omologhează-mă de-ndrăzneşti!)
- Tu, coane, cu supliciile la care te pretezi şi cu ţicnelile tale – eretic la orice, nu te poţi asocia cu nimeni.   
Eu însă, mă bălăcesc cu orişicine.  Sîngele meu tot albastru va fi.


Îşi odihnise ochiul deseori – pieziş, vag – pe trîndăvia unor fete înalte şi palide.-şi astîmpere foamea de plictis. Doar că atunci cînd se apropiau îşi amintea de adevărul lor şi îngheţa încremenit. Căci de încă o muiere nu mai erea loc în viaţa lui. Maritza şi-i fusese peste poate.
- Femeile din ziua de azi nu mai ştiu să-ţi vrăjească ochiul ci doar să-ţi ameninţe prohabul.  Care Marilyn Monroe Uită-te la autoportretele lui van Dyck!
- Pe vremea aia numai băieţii ereau frumoşi.  Inorogi prăsiţi din coasta Evei.
- Care dîn ele? Aia de căpătat?

Crescuse (ca orice copil) de unul singur. Se înălţase domneşte într-o casă pe măsură. Izmenită şi pretenţioasă, proptită-n cariatide ca un olog în cîrje. Zăvorît în boieria familiei, cetluit unei capitale nemernice. Fusese frumos de cînd luase fiinţă şi tăcut pînă şi atunci cînd plîngea. În mod secret (sau de-a dreptul evident!) chiar frumuseţea erea cea care îl înstrăinase. Ceilalţi nu îndrăzneau să îl cuprindă şi să-l mîngîie.  Să nu-l strice. Să nu-i cultive facultatea şantajului
Părăsit, într-o zi vru ceva interzis. Ceva care să-l tulbure de plăcerea de a-l fi încălcat :
Lăsaseră descuiat în urma lor. Se furişă din ce supravegheau slugile şi pătrunse în cămările în care mumă-sa îşi ţinea armoarele tixite cu veşminte de tot felul. Uşi mari din lemn de nuc, placate cu oglinzi gravate; cu volute şi încîrligări de rădăcină trecînd peste ape schimbătoare.
Îşi zbucni părul lui cel aurit din menghina cuminte care-l strîngea. Iar uitătoarea îi răspunse dîndu-i în dar chiar un tovarăş – singurătăţii sale să îi fie dascăl. Şi se privi mai-ntîi numai pe sine; apoi în gînd îi încolţi o nouă vrere. Jderul, chinchila, hermina şi un astrahan mătăsos ca o smoală. Vulpea argintie; cojocul cel aspru şi bălţat de capră  Ţoalele  de cocoană ale mă-si. Le scoase de-a valma de pe stinghia pe care steteau atîrnate. Le răvăşi pîn jur. Luînd cîte una-n braţe, intrînd în ea, punîndu-şi-o pe umeri; şezînd şi în fotoliu cînd şi cînd.  Jigăniile parc-ar fi prins viaţă.   Se tăvăleau în îmbrăţişarea lui şi el în interiorul lor. Era un care-pe-care dulce şi sever, clar în opţiune – ştia ce-i place. Le cără pe toate în propriul dortoar, aruncîndu-le prin pat. Iar ceea ce simţi tîrîndu-se printre ele fu chiar trupul său. Întreg, treaz, lipsit de spaime ori bănuieli. Reavăn ca un măr crud; un trup care se încunoştinţa asupra sieşi din omagiul de mîngîieri pe care i-l aduceau cele ce-l înconjurau.
Prins în ciclonul atingerilor se întrebă cît din plăcerea lui era cunoscută acelor fiare. Şi îşi răspunse că, fireşte – nimic. Pricepînd astfel că indiferent cine au ce l-ar atinge, întîmplarea îi rămînea numai lui în carne. Şi că nimeni nu poate simţi o dată cu el. Lucru care îi năpădi visarea cu o umbră de-ntristare. Se înţelegea ca singur.

- Erotismul e o problemă intelectuală. Un copil precoce ca intelect îşi are şi segmentul erotic activat timpuriu.
- Ah, daCredeam că erotismul e activ pe toată perioada copilăriei şi că adolescenţa e o fază de genialitate după care survine un îndelung ramolisment

Apoi a urmat şocul.    În urma semenilor săi a umplut un volum de jurnal cu doar o singură propoziţie.    Propunere/ concluzie/ vomă:   I hate people.     Repetată de 21.653 de ori. Căci atît încăpuse în acel caiet. Şi pînă nu a scrijelit şi ultima pagină nu l-a lăsat din mînă. Au fost zile. Cînd a sfîrşit, ştia cît îi iubea. Şi îi iubea mai cu seamă pentru cum îl convinseseră să îi urască. Pricepînd mai tîrziu că nu poţi urî decît ceea ce consideri.

- În materie de ură n-ai ce să mă-nveţi. Numai  iubirea se-nvaţă. Ura e un dat biologic.
- Ai fi vrut / ai vrea să te-nveţe careva Să iubeşti?
- Sunt un spirit echitabil. Schimbul de informaţii e superlativul politeţii mele. În sensul că dacă ăluia i-ar reuşi să mă iniţieze în aşa ceva, eu, sigur îl voi convinge să-şi amintească ura. Şi-acum să-mi spui ce e mai convenabil. Să mă treacă prin eliseumul dragostei iar eu să-l aduc la nivelul meu. Sau să mă lase-n plata Domnului.  Ha?      (Les Champs Exilées…)   


Se fanase uşor.
În tinereţea dintîi fusese loat pe sus neîntrebat, atins, frămîntat. Îmbrăţişat haiduceşte prin colţuri întunecoase. La început îl îngroziseră. Apoi înţelese. Era o ediţie de lux şi asta nu se putea îndura. Căci atunci cînd eşti de lux trebuie să aparţii cuiva. Iar el nu îşi aparţinea decît sieşi. (Nu pot trăi fără mine.)
- Am primit curtea celorlalţi doar în măsura în care mă agresau. Lucrurile diafane îmi erodează voinţa lăsîndu-mă areactiv.
- De ce-mi spui acestea ? Nu obicinuiesc să fac curte. Îmi place pe neanunţate.  
Dacă nu te violez o să mă invinuieşti de malpraxis.



La început se urmărea prin oglinzi. Curios; precipitat; violent. Atroce. 
Apoi se potoli. Învăţase să se iubească lent. Să nu se chinuie; atunci cînd rămînea numai cu sine. Nu era propriu zis dragoste ce i se întîmpla lui. Era o cădere dulce; o melancolie care-i intoxica toţi nervii. O tandreţe zăcută; în care nu putea interveni careva; în care oarece să poată pătrunde. O iubire ca o carapace. Un somn treaz. Scurs într-o încetineală totală. Fanatică. Ceva de nezdruncinat. Care-i pierdea pînă şi vorbirea. Îl conserva; îl dezbrăca de dobîndiri; îi restituia Întregul.
Se iubea deja. Pătimaş şi furios. Cu cît ceilalţi îl asediau mai tare. Ieşea muşcat vînăt din vreo harţă. Se repezea-n uitători – beat de dragoste, beat de propria frumuseţe ruptă în pasiunile celorlalţi. O buză sfîşiată însemna o mărturie pe care şi-o înfăţişa. Un omagiu pe care i-l dădeau cu sîrg şi pe care el îl depunea la picioarele idolului din ramă. Iar iubirea lui nu cunoştea găunoşenia geloziei. Nici ipocrizia. Sau durerea.  (Şi nici el nu mai ştiu dacă păstrarea la care proceda erea semn de fidelitate către toţi aceia ce nu îl puteau avea; sau declararea celui mai intim desfrîu.) Apa argintoasă a uitătorii ţipa dornică după el, iar el nu putea rezista. Se împerecheau într-o infinitate de încadrări – pe toţi pereţii, în toate perspectivele şi poziţiile. Aveau îmbrăţişările lor selecţionate cu atenţie; distante ori apropiate. În mers ori răsucindu-se-n loc. În viteză. În faţă; în uimire Se şi atingeau uneori; cu o răceală de invidiat. Dar cînd adăsta asupra imaginii mai mult timp – pentru a-l încălzi pe celălalt – totul se aburea ca şi cum tandreţea cărnii îndepărta musai claritatea. Şi concluzionă că într-adevăr aşa era; şi pe viitor avu mare grijă să nu amestece trupul în nici o problemă de limpezime.
Nimeni nu avea dreptul la el. Pentru a se conversa.

Avea atîta graţie încît era indigest oricărui exterior. Şi orice exterior era într-atît de lipsit de graţie încît i se oprea în gît provocîndu-i sufocări subite.
Se întrebă dacă era într-adevăr o probă de înţelepciune să renunţe la acele iubiri care nu îl rezonau. Care nu-şi sclipeau ecoul în a-l primi. Şi încheie (considerînd pe moment că dintr-un fel de egoism) să nu se abţină de la nimic care l-ar putea irita, mutila,  îngrozi.
Vreme de mulţi ani îşi chiuretase inima de unul singur, în faţa propriei imagini, strunindu-şi amărăciunea cu batgiocură de demon. Între timp, Thalassa, care îi sorbise vlaga printre şoaptele ce-i cînta, îl înmuiase şi-l scufundase unei bucurii molcome. Ceva blînd şi atotstăpînitor. O iubire perpetuă – ca un zaţ parfumat; un nisip fin pînă la lichid. Ceva în care nu se putea răni; în care se cădea doar. Iubea fără a se urni; princiar; din vîrful tronului. Avea prăbuşiri în care gîndul îi zbura şoim în timp ce hoitul se deda unor reverii aprige, visînd în propria revărsare.  Putea sta zile întregi scăldat în uitarea pernelor. Curenţi năvalnici îl treceau săgetîndu-l, frîngîndu-l şi lăsîndu-l dărîmat de vîrtejul ce-l încerca.
Hotărîse cu mult timp în urmă să fie admirabil. Hotărîse asta în momentul în care a-nţeles că nimeni nu-i erea pe potrivă. Pe potriva smintelii lui de cunoscător. Hotărîse să fie admirabil ştiind deja că nu poate iubi decît ceea ce rezultă din aplicarea propriilor pretenţii. Teorii parfumate se perindau mătăsoase prin mintea lui zăcaşă unui fotoliu perfect. Totul trebuia să fie pe măsura plăcerii sale. Şi, deşi cîndva plăcerea fusese un scop în sine, acum ea devenise ceva comun. Imens. Unanim.
Structurase tot; şi tot ce structurase el erea plăcere. Intensă, grea, egală. Pînă la silă. O plăcere continuă, lipsită de pauză. Istovitoare. O plăcere care pentru cîtăva vreme îi excitase dorinţe de neimaginat şi pofte de neîmplinit. Ţinîndu-l într-o încordare de ţipar încins. O plăcere care pe măsură ce muşca din el devenea mai vagă; mai surdă; mai nesătulă. Mai severă. O plăcere neîntreruptă şi care îşi dezvăluia încet adevărul. Aspectul de chin. De tortură prost tălmăcită. Ceea ce îl făcuse dependent.  Treptat, fără să simtă cînd, plăcerea deveni indigestă. Sufocantă.  Şi o răbda încă. Dar nu mai erea de mult el cel care o consuma. Ci dînsa îl năpădise; devorîndu-i nervii; lăsîndu-l lat, extenuat. Terminat mort din nişte juisări care nu aveau nimic a face cu bucuria. Se tîra ca o umbră în ceea ce construise. Propria lui creaţie îl vlăguia pas de pas. Un labirint monstruos, beţiv – căci nu ştia decît ce-l învăţase el – să-l beie. Şi în fapt fusese de la bun început prizonierul propriei sale depravări. Dintr-o poftă strălucitoare ce-l orbise şi-l trăsese într-un ciclon pe care el îl întreţinuse cu toată fiinţa. Plăcerea erea aceeaşi. Ca la început. Numai că acum ajunsese la os.

- …Dacă pe lume sunt şapte – optul mi-s chiar eu.
- Ce anume, coane.   Minune au păcat?

 

.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire