jeudi 21 juin 2012

Les trés riches heures du Comte Orlov

.


Orlov
Erea un soare acerb, înfipt asupră-ne din toate părţile. Un război galeş-sever. Nu clintea nici o frunză. Cîte mai ereau. Jumatea lui noiembrie, îngheţată şi strălucitoare prăvălise toptan de lumină; orbitoare; de nerefuzat. Crîngurile de liliac se argintaseră sub cerul prea albastru al acelei ore. Undeva în spatele nostru – Villa, o koră surîzătoare, imperială.
Moştenitorul îşi potrivi mănuşile-n mîini. Se aşeză pe bancă. Fotofob, încruntat, bătînd din genele lui aurii. Cu irisul aproape galben, ca al felinelor mari. Îşi sugrumase părul într-o legătură care cedase deja. Vîrtejurile îi curgeau pe-un umăr. Obrazul proaspăt, ras, frecat – un teritoriu sacerdotal. Pungile de sub ochi ceva mai căzute. Cuta dintre sprîncene – mai adîncă. Buzele; mai crispate.  Erea cu-atît mai preţios cu cît era un vestigiu.
- Pleci  Iar pleci    Nu pleca. Dorul e prima fază a uitării.
Mi-e greu să-i răspund despre cît de grabnic mă voi înturna, etc., etc., etc.   Şi-atunci îndrăznesc o propunere nu tocmai decentă.  (Chipeş domn, măiastru-n pată, vin cu mine doar oleacă…)
- Le-o am loat înainte, Niki.  Puşcărie ca a mea nu se mai află. Tu îi fuţi pe ei; dar eu le fut originea. Le-am administrat scurt o regresie ad uterum; de unde nu i-am mai scos. Cheia succesului e să nu fi selectiv. Adecă să nu ierţi. După cum spunea chiar abatele Arnaud Amaury: Tuez les tous, Dieu reconnaîtra les siens.“         Sau, în altă ordine de idei:   
I am the selfish Giant!  My own garden is my own bloody garden! TRESPASSERS WILL BE PROSECUTED!
Şi i-am răspuns citînd din aceeaşi poveste:
- Spring has forgotten this garden, so we will live here all the year round. Me – the Frost and you – the Snow.
Înmuindu-se, lăsînd ţîfna; se opri cu spatele la soare. Nici măcar aurul nu este strălucitor atunci cînd stă în contre-jour:
- Sunt izolat (ferecat) în interiorul acţiunii mele. Vampirul nu-şi părăseşte sicriul niciodată. Nici măcar atunci cînd vînează. Sicriul este trupul vampirului. Ceea ce pentru ceilalţi este carceră şi privare de exterior, pentru el e posibilitatea de-a avea acces la exterior. Sunt un parazit pe istorie.

Şi uite-aşa, plimbarea asta a noastră căpătase nuanţa unui asasinat. Adecă ceva între drog şi supradozarea lui:
- Mă laşi să te abandonez?  Absenţa mea te-ar pune jos mai degrabă decît aş putea eu s-o fac.“


Plecări intempestive, plecări ramolite, şedinţe de tortură simplă pe care Orlov le aplica amîndorura. Plecări ca nişte expieri, propuneri de moarte mai credibile decît chiar somnul.  Mai schingiuitoare decît orice tentativă suicidară de-a Moştenitorului. Plecări grave, cu despărţiri ca de la cer la pămînt.
Ori mai abitir: ca între mare şi bărăgan.


Orlov
Revenind, l-am găsit înmlăştinat în propriul său păr.
Transeatic, răvăşit în patul întors pe dos. O bijuterie inutilă. Erea grozav → Dormea: auriu; monstruos. Cu ochii căscaţi asupra unui nicăieri fascinatoriu. Dormea în sine. Cuibărind cu sine; clocind cu sine; delirînd cu sine. Cu braţul răsturnat peste o pernă. Branula ţanţoşă, înfiptă în venă ca o insectă. Perfuzia scăpase. Găsisem a proceda în metoda spitalicească otrava picura de undeva de sus, galeşă, precisă. Cu o frecvenţă bine temperată. Nu mai erea nevoie de garou. Instalaţia îşi desfăşura sarcina fără intermitenţe. Pe piedestal sau sub el, Moştenitorul erea deopotrivă suveran. Prin grandoarea trufiei sau prin marasmul durerii, el rămînea atrăgător. Aţîţător.
Părul îi crescuse în derivă, iar el renunţase la a-l mai loa-n seamă. Cum înainte vreme îl reteza chiar şi de două ori într-o zi.  Acum îi cedase. Îl lăsase. Şi cu cît părul său erea mai mult, cu-atît mai aprig se scufunda în sine, în memoriile lui netrăite vreodată. Fiecare fir – ondulat şi răzleţ – erea un cordon ombilical între mintea lui năpăstuită şi un ocean de ape alinătoare – o imensitate maternă în care să-şi găsească sălaşul.
            Cu mîinile-amîndouă intrat-am într-însul. (Absalom!… Absalom…) Şi-am gîndit că în chiar acel păr al său, năbădăios şi  înviforat îşi ţinea el muzeul, colecţia lui de amintiri – cîte una pentru fiecare unitate şi o singură uitare pentru tot snopul. Îşi plasase intimitatea cumva pe muchie; o intimitate frontalieră. În prelungire. Cu ceva moale şi corupător – de caracatiţă.  Şi nu prin poleiala tragică a memoriilor lui mă priponise? Nu cu cîteva încîrligături înfipte-n auzul meu? Văzul meu deja dornic  
Singurătatea ca erotism. Neclintirea ca travaliu.“


Altă dată

           
Către unşpe ceasuri ale dimineţii; m-am trezit reconstituindu-l din absenţa pe care mi-o slujise.“
Şi asta doar datorită motorului de la Rolls. Încă o alarmă cu întîrziere. Moştenitorul nu-i spusese nimic cu o seară în urmă; că avea de gînd să iasă.  Se răsturnă pe celălalt şold. Nu-l mai considera. Se săturase de toate acele toane şi capricii de boier ţăcănit, mereu dispus să se joace cu nervii lui; mereu gata să-şi bea stricnina,-şi taie venele,,    Orlov împunse cu creştetul în pernă, obosit. Îşi propuse un scandal de proporţii pentru atunci cînd l-ar mai vedea.-l scuture cu o harţă de neuitat;-şi ţipe toată acreala, bănuielile şi gelozia. Ciuda; greaţa; nebunia. Tot ce-i dospea în memorie şi-acum ajunsese să deie-n clocot.


În mijlocul Capitalei; Moştenitorul opri lîngă o bordură.      Întredeschise portiera.
Ajunsesem să-mi simt propriul miros, repercutat între celelalte; întorcîndu-se orb şi temător, năucindu-mă cu izul de înstrăinare pe care îl dobîndise.“
Erea o ceaţă tulbure ca o vomă; ori ca un glanţ trîndav. Oraşul leşinase strivit. Soarele erea o turtă de funingine; o fumegătură netrebnică. Stofele lui negre de moştenitor unduiră pe deasupra bălţilor. Rollsul clănţăni moale; stăpînul îl abandonă smîrcurilor. Un pas. Încă unul. Mers felin; de cotoi dezorientat. De boier trist. Lumea nu mai erea a lui. Bastonul din lemn de cireş, cu capete de aur – se înfigea cercetător în mlaştina pavajului. Un pustiu searbăd îl urmărea chiorîş. Părul îi strălucea înfocat peste reverul mătăsos al redingotei. Rotocoale ca mierea se clătinau sub curent. Mănuşile păreau a fi mai în vieaţă decît carnea ce acopereau. Nici un fir de nerăbdare nu mai străbătea prin acel trup. Bezna era specifică. Insesizabilă. Erea chiar liniştea ca o cremene. Liniştea în care pînă şi picăturile de condens ezitau să clipocească în cădere. Buzele îi păliră îngrozite. Crinul din butonieră se prăbuşi. Temeri incerte îl năpădiră.      Ceilalţi ereau mai morţi decît el.
(Adevărul – atunci cînd nu e pură ficţiune, se dovedeşte a fi un venin greu de asimilat.)


Orlov
L-am aflat a doua zi pe plajă, cu hainele în neordine. Aşa cum îl aduseseră valurile.  Amestecat cu iarbă şi nisip.  Amar - sărat.    Abea murmură; cam cît un zvîcnet de apă:
- Vom merge. În Port dacă vrei. Şi-o să-mi arăţi. Şi îţi voi arăta. Iar apoi ne vom întoarce niţel amuzaţi, niţel plictisiţi şi vom asculta Debussy. Nu-mi pot permite luxul de-a te îndepărta de ceva.
- Cum să mă-ndepărtezi cînd eu sunt nicăieri!
- Tu ai nevoie de hoituri, nu de memorii
- Cunoşti  ceva  mai  hoit  decît  memoria? Decît memoria ta?
            (Mon doux seigneur. Cest parmis tes sables que jai trouvé les neiges dantant.)

S-a zbătut în mocirla propriilor sale averi. Acumulări covîrşitoare, putînd doborî şi un Harpagon înnăscut; darămite un moştenitor de carieră.  Şi toată fanfaronada autoiubirilor sale valorînd fix cît un blestem întins asupra exteriorului.
Mai păstra o singură nădejde: că pentru automoartea sa – probă a unui dandysm radical, suprem şi irevocabil – nu va fi iertat.
N-am cunoscut pe nimeni altcineva care să locuiască atît cît i se întîmpla lui. Iar lui, aceasta  i se întîmpla taman în mijlocul unei răni.   Oh..., şi atunci am ştiut că mările lui ereau interioare şi de aceea infinit extensibile.“




Au inventat abominaţii mai strepezitoare decît cele ce se vor fi făcut deja, sperînd că dacă se năucesc îndeajuns şi se îngrozesc cuprinzător, vor reuşi să suporte tot ce ştiau. Se chinuiră cu asupra de măsură. Au mărit doza şi au învîrtit cuţitul în plăgi acoperite de bandaje murate. Se dovediră a fi eficienţi, dînd cu o tiflă amarnică acelor torturi ce se înduraseră, acelor călăi pe care-i depăşiseră. Ereau academicieni, urcîndu-şi titlurile reciproc, gradîndu-şi însemnele-n carne. În inimi.   
Primul pas fusese voma. O vomă radicală, în care chiar măruntaiele subiectului căutau să fugă dintr-un întreg terorizat – minte, suflet, trup. Cînd nu poate fi răbdat un lucru, să se propună ceva mai violent. Şi, atunci, retroactiv, acela va fi asimilat. Şi astfel, fiecare purcese cîndva la un drum în răspăr; calea abisului. Dorind să şi-i poată ierta pre ceilalţi.
Făcuseră împreună atît cît se putea face pentru a afirma continuu înstrăinarea, recluziunea şi refuzul. Se vor fi loat în răspăr cu tandra reciprocitate a unor vechi camarazi. Au spintecat teritorii şi au stabilit fruntarii; şi-au numerotat hidoşeniile şi le-au înrămat ca pe tot atîtea diplome. S-au bucurat oribil şi s-au bălăcit  în  propriile  lor  construcţii/  dejecţii.  Au  dat foc cerului şi-au înotat prin furtuni de nisip; au cosit valuri de spume şi au zburat printre stoluri de meduze. Au eşuat graţioşi, acoperiţi de alge pe-o plajă plumburie. Au sădit grădini interzise pe piscurile acoperite cu hidrogen sulfurat din afundul mării. Un lac toxic în care producţiile hibride ale Moştenitorului fremătau – placentă otrăvită făcîndu-şi pruncii să-şi regrete deja neîntîmplata naştere.
Culeseseră maci diformi, cît verzele, aduşi din larg de maree narcotice şi lepădaţi ca neşte perle de somn şi uitare în faţa Pavilionului. Pescuiseră odoare aruncate de flux: orătănii imaginare visîndu-şi moartea pe plaja lor. Vînaseră lilieci înfloriţi prin domeniile deşertice ale Moştenitorului şi-şi dresară vulturii de peatră de pe la cornişe să ţipe atunci cînd zăresc pe careva apropiindu-se de ţărm dinspre hăul apelor ori dinspre bărăgan. Iar ei, vulturii, n-au ajuns să ţipe vreodată. Căci acolo nu se venea.
S-au traversat, s-au încăierat, s-au rupt şi s-au prăbuşit. S-au masacrat, s-au răvăşit, s-au durut; şi s-au odihnit. Inorogul & grifonul.  Executînd periodic cîte un fetiş ritual prin care să comemoreze ce-au făcut ei cu lumea. Opus Dei răsturnată, corodată, ca şi cum ploile ar fi făcut plantele să ruginească şi pietrele să se fărîme oxidate. Inventaseră noi lepre şi obiceiuri, ca pregătindu-se pentru organizarea unei societăţi.  Îşi probară regulile în teritoriul lor aseptic, amintindu-şi mereu că moartea e o punere pe invers. Într-o dobroge maniacală, fascinatorie, ei ereau complicii unui sfîrşit perpetuu. O epuizare neterminată.

.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire