jeudi 21 juin 2012

Le Mal-Aimé

.


Orlov

Nu puteam spune niciodată la sfîrşitul acelei zile, pentru că măsurătorile noastre nu conţineau terminări. Aveam întreruperi. Pauză de plimbare. Pauză de aerosol. Pauză de masă. Pauză de port   (Slalom printre histrionadele Moştenitorului.)   Nu aveam încheieri, închideri ori rămas bun. Zilele se desfăceau unele într-altele, încolăcindu-se în jurul nopţilor. Nişte nopţi dulci, parfumate, fructe pline în care noi eram seminţele de turbare.

A doua zi de la Sînt-Ilie:
Căldură de se-mpleticesc şi valurile, neputincioase-a mai străbate plaja. Nici un nor nu suflă prin dogoarea cerului. Un cer alb, puhav, greţos ca o-njurătură. Ne ascundem în seră. Chopin îmi sparge creierii. O nocturnă acvatică, mai ceva decît catedralele scufundate ale lui Debussy. Rătăciri à la Swan. Ou sont les Guermantes dantant.    Îl admir – îmbrăcat, încuiat, plin de valtrapuri ca un cal mascat; să n-ajungă năbădăile amiezii pînă la hoitul lui galeş. Umbra ferigilor îi dedea o paloare verzuie, făcîndu-l şi mai preţios. Cam ca mierea de mană.“

 

Moştenitorul

Am crezut cu toată puterea că, în sfîrşit, ceva îmi putea ruina ziua. Mobilul lui Niki ţîrîia cu înverşunare. Dar n-a fost să fie. Ziua mea abea începea.“

Orlov

L-am săltat pe Moştenitor şi ne-am azvîrlit în citroënul meu, demarînd cu două sute la oră.   Mi se făcuse rost de-un accident. Pe la jumătatea autostrăzii dintre Port şi Capitală:
- Vezi, coane?…  Sunt faimos.
- Depinde în ochii cui.
- În ochii victimelor mele.
- Măcar îi chinui cum se cuvine în schimbul acestei propagande?
- Îi vindec doar.
- Şi partea de tortură?
- Te exprimi impropriu. Nici ei, nici eu nu considerăm interacţiunile noastre în termenii vulgari ai torturii. Sunt necesităţi pe care ni le satisfacem. Tortura nu e reciprocitate.  Victima nu îşi programează călăul.  Îl acceptă doar.
- Minţi. Tortura e un contract între două părţi. Victima îşi ademeneşte schingiuitorul. Vă căutaţi. Iar ceea ce aveţi în comun este un întreg program pe care îl perfectaţi. Tortura vă aparţine în egală măsură. Şi n-ai să sari peste cuvînt; căci nu poţi numi afacerea voastră ca fiind un schimb de opinii drăgăstoase. Este inapropriat să considerăm nomenclatura unei acţiuni în baza finalităţii sale – fie aceasta juisarea. Căci şi spînzuratul are parte de erecţia de pe urmă Nu poţi să renunţi la titlul de tortură doar pentru că subiectul tău, în consecinţa tratamentului pe care  i l-ai administrat, va fi ajuns la orgasm.
- Mă sincer credeam atroce. Dar eu doar recurg la procedee mecanice. Tu eşti, în schimb. Tu, care hăituieşti termenii pînă ajungi să anulezi antonimiile, amestecînd punctele de vedere, suprapunînd poziţii antitetice, anulînd concluziile bunului simţ Tu, care propui nivelări fără precedent  Dacă un subiect nu juisează decît în condiţii de tortură, i se vor efectua cele solicitate. Dar nu se poate extinde termenul de tortură asupra unor proceduri care din punct de vedere moral valorează fix cît o tandreţe de drept comun. Unii se mîngîie, alţii se taie. Tortura  nu presupune alegere din partea subiectului său. Într-o tortură iei ce ţi se dă.
- Bine dragule. I rest my case.    Vom numi altfel aceste sesiuni. (Doar sunt după amiezele tale de faun, ce Dumnezeu.)


Echipe de intervenţie. Scandal. Girofaruri. Descarceratori exasperaţi. Un adolescent scăpat în porschele lu mama ieşise la şosea să se dea rotund. Prins ca-n menghină în fiarele tocate, rebelul părea că doarme cu tîmpla însîngerată. (Fii ilegal! Mori tînăr!)
Moştenitorul îi urmărea chipul ca-ntr-o beţie, sufocîndu-se de febră, implodînd în vreme ce admira buzele fine ale unui cvasi-hoit.    Apoi, (omagiu?) îi şterse rănile cu propriul său păr, năclăindu-şi-l precum oarecînd adorativa cea păcătoasă. “

(Eream de o puritate insultătoare, aşa că am simţit nevoia să mă spăl.)


- Şi iată-mă ajuns chirurg la drumu mare…  (Orlov, strepezit de plăcere, punînd ultimul garou.)
- Chirurgii şi amanţii îşi dispută acelaşi teritoriu.
- Zău?    Ia te uită   Rudimente de necrofilie.  Ştiam eu că avem ceva în comun.
- Sper să nu mi se facă şi mie proces de gross indecency.
- De ce  Îţi doreşti?

Orlov
După vreo două ceasuri reuşiră să-l descurce. Erea un carnagiu de zile mari. Braţele şi picioarele fuseseră deopotrivă zdrobite.  În ambulanţă s-a trezit din leşinul somnolent pentru a intra într-altul, cu aparenţă de trezie. Era perfuzat fedeleş; am vrut doar să-l scutesc de conştienţă cu o batistă eterată. M-a refuzat încruntîndu-se:
- Ce crezi, mi-am fecut ce mi-am fecut ca să m-adormiţi voi şi să pierd tot deliciul?  Dacă-mi bagi vreo anestezie te dau în judecată! “
     
(Chirurgia  voastră,  mînca-ţi-aş  bisturiul  tău  de-adevărat!)

Morala:  Zdrobit-măcinat, dar tot erect.“
Corolar la morală:   Dacă nu e sfîşietor, nu e frumos.“


Între patru stive de frunzării, citroënul chirurgului torcea ca o broască plină de rîie. Prăbuşit pe spate, Moştenitorul – umflat tot de sudori reci, cu nervii în aer, clipind vag şi tremurînd mult.
- Unde mă porţi
- Vei fi spus cîndva Că fumul e singura ta iubire.
M-a tulburat cruzimea de-a-ţi aduce fumul; dîndu-ţi chiar ţie foc. Apoi m-a tulburat mai tare gîndul că aş putea să te tîrăsc Să te duc Şi cu cît izul ar fi mai insinuant, cu atît mai aprig ai cădea Şi cu cît ai cădea, cu-atît mai mult te-aş admira Căci în ceea ce priveşte aştrii, numai în declinul apusului sunt admirabili.

Te merit, Niki.  Te merit!“


Home appliance → Concluzie la morală:

            Chirurgul îşi prelinse grav uitătura lui mohorîtă şi vîscoasă peste hoitul tremurînd al Moştenitorului. Peste grămada aceea de odoare amestecate, căci nu carne păreau a fi. Un trup ascuns ca un tezaur; în propria frumuseţe.  Orlov se trase lîngă el; iar el îşi dedu capul pe spate, lăsîndu-se întîmpinat cu o împunsătură tandră în scobitura cefei – lemnul se arcuise în două volute ce păreau anume croite gîtului său.
Erea un fel de dragoste încrîncenată şi arsă pe care Orlov o tîra acoperindu-l. Hændel răsuna din toţi pereţii – Messiah. Moştenitorul se arcui pînă privi tavanul. Chirurgul îl îmbrăţişase prin spate, pe-o parte. Lanţeta abea trecu adiind. Iar gîtul i se înfioră aşteptîndu-şi rana. Ce ah, nu se mai deschidea odată Îşi strivi bazinul de cîteva perne, simţindu-şi carnea terorizată, ţinută strîns; o carne despre care Orlov propunea dar el, stăpînul, dispunea – înşurubînd-o, răsucind-o, îngrozind-o. O carne de care ştia că este reală  atîta  timp cît povesteşte despre ea.  Şi  care devine ceţoasă  precum căile lui Parsifal de-ndată ce tace Trupul lui erea rodul atîtor calcule; şi fiecare senzaţie erea un muzeu iar fiecare gest era exersat cît un pas de dans. Trupul baroc Orlov avu atunci sentimentul capodoperei. Căci lanţeta îi alunecase niţel mai adînc şi Moştenitorul i se răsturnase în braţe aproape paralizat de leşin. Undeva în adîncitura de deasupra claviculei se strînsese o băltoacă ce începuse să se scurgă prin pat. Orlov se aplecă ceva mai mult. Aspirîndu-l. Mirosind frenetic izul cu care prea des îşi delectase nara şi apucăturile.    Îl încercă ispita de-a bea.    Surîse renunţînd, retrăgîndu-şi buzele. Dar lăsîndu-şi pleoapele să mîngîie prin dîra ce deschisese. Umplîndu-şi ochii de un vin pe măsură şi admirîndu-l pe Moştenitor cum rătăcea prin plafoane.  Căci, cu cît celălalt se zvîrcolea mai tare; cu cît celuilalt îi crăpa pieptul de suspine – cu-atît torpoarea îl cuprindea pe chirurg încremenindu-l, dîndu-i ceva oribil de galeş, atît de pe potriva urîţeniei sale de mare clasă.
Nikolai Orlov, medic primar măcelar, afla bucurii terminale în nenorocirile ce îi plouau prin preajmă. Nimic nu putea opri zvîcnetul acela crunt ce îi înflorea în sînge. Transe aprige îl duceau în derive largi. Admira chinul oricui, ştiind că pe-al său îl va suporta doar cu indiferenţă.  Sorbea hulpav din veninul pe care pacienţii săi i-l procurau – ghinioanele lor, boalele lor autiste; lacrimile lor.
Nikolai Orlov, maestru de ceremonii pentru cimitirul numit Lume.

- Cred  în  vocaţia  frondei  mele,  făcu  Moştenitorul.  Nu mi-am găsit rasa pentru că am refuzat să o identific. Tu, Niki, eşti cel mai aproape; fiind pe-dosul meu. Şi pentru ce altceva stăm de-o parte şi de alta a oglinzii decît pentru a face schimb de năravuri…     De ce te-ai încrîncena. De ce m-aş încrîncena.  Trebuie inventat ăla care să te merite. Şi trebuie inventat şi ăla care să mă necesite.
- Numai cei care nu au ştiinţă de tine nu te necesită. (Aşa e cu orice produs de sinteză.) Iar de meritat mă cam merită cu toţii. Cine mai are tupeul să-i coasă fără anestezie.
- Dar cum, dragule,-ţi anestezia.   Protejează-te!
(Rînjind)

Apoi.  Se merse pe plajă; unde nu se-a stat mai mult de o idee. Apoi se-au îndepărtat/ apropiat; şi asta i-a mai costat o frază.  Au cercetat vulturii de pe la cornişe, să vadă dacă-s în bună regulă, aliniaţi de pază.  Şi, deşi încercau să rămînă fiecare în legea lui, întorcîndu-se, reuşiră să se şi suprapună.

Intrară prin terasă. Erea cald invariabil. Un soare paranoic forţa draperii, obloane; forţa memoria. Orlov în picioare; obosit. Gazda continuă să facă încă trei paşi pînă să-şi dea seama că a rămas singur. Şi, dînd ocol covorului, se înapoie. Pentru un timp precis se-au aflat faţă în faţă.
Răsucindu-se prin spatele chirurgului, Moştenitorul îşi trecu vîrfurile degetelor peste spatele lui. Şi cu toată fineţea atingerii, simţi ceva în plus dedesubt, ceva tare, zăbrelit şi ghintuit ca un corsaj. Avu o mişcare ezitantă – o tentativă de a relua; se opri înainte de-a ajunge iar. Nikolai îşi clinti capul un grad la stînga, rămînînd locului. O lumină crudă curgea dinspre tavan; praful valsa legănat pe traiectul razei. Chirurgul se întoarse cu tot pieptul în bătaia jetului. Sub vesta de stofă neagră – cămaşa proaspătă de apret. Gulerul scorţos, încuiat, ca un postament pentru demnitatea portretului. Cravata strînsă, pecetluită – laţ de atîrnat în furci.   Mîinile palide ale Moştenitorului adiară aurii, desfăcîndu-l, desigilîndu-l, dînd la iveală un coş de toval şi fiare – ca o colivie, ca o puşcărie redusă, portabilă; habituală O caznă intimă, de strecurat pe sub acoperămîntul veşmintelor, s-o ştie doar cel care-o-ndură.    Închise ochii şi-şi vîrî palmele adînc în celălalt. Îi simţi carnea tresărind de după împletitura corsetului. Apoi, cu grijă, una cîte una, îi culese hainele. Erea o armură – grosieră şi schingiuitoare, protejînd de crima oricărei mîngîieri printr-o singură mare durere.
Şi brusc, Moştenitorul tînji să fie prizonierul unei asemenea instalaţii. O poftă usturătoare, consistentă, mînîndu-l ca pe vifor să intre într-o carceră pe măsura trupului săupavăză pe potriva spaimelor ce-l terorizau.
Orlov îi oferi întreg spatele. Ferecături mici îi înghimpau coloana. Carnea albă/ smeadă, aţoasă, încordată arc. O mînă aurie şi lungă foarte se aşeză pe gîtul răbdător al osînditului, înclinat pe-un umăr; aproape visător Cu un puls fluturînd molie, rătăcindu-i pe venă; asudat leoarcă. Aşteptînd. Respirînd cu măsură. Ţeapăn lemn.    Moştenitorul îşi plecă fruntea; pînă ajunse să-mpungă-n celălalt cu genele. Învăluindu-l. Clipi – o singură dată; criminal şi-urzicător, forfecînd, mîngîind, prăbuşind.   Cu un braţ îl prinse în timp ce se clătina, cu dreapta îl vindecă descuindu-l, lărgind strînsura gratiilor. 
Se strepezi de surpriză; curelele aveau ghinturi pe interior. Privea surîzînd de stupoare, torsul lui Orlov înfăţişîndu-se vîrstat, perforat, însemnat. Îl privea anticipîndu-şi satisfacţia. Propriile senzaţii pe care şi le căuta în minte, plănuind cam cum or să-i sune lui în trup → împrăştiindu-se mărunt şi des; o mie şi una de ţinte amarnice.     Doar că el o să le strîngă mai tare decît Niki
Jur să mă doară!“

Orlov, redresat. Vru să-şi pună cămaşa. Renunţă; întîlnind admiraţia exoftalmică a Moştenitorului; plouînd în averse pe umerii lui.
Shift  La loc comanda.

- Pari a fi genul de scelerat care-şi culege omagiile din vîrful biciului?
- Am făcut tot ce-am putut, tre-mi merit şi eu pedeapsa. Hai, Niki. Doboară-mă.  Promit să cad.

Chirurgul îi dădu ocol împrejur. Îl recuperă brutal din mijlocul foilor sale multe şi albe. Cu o mînă arunca vesta, cu cealaltă demola haina. Cu stînga lepăda cravata; cu dreapta îi lega părul.
            Moştenitorul se înmuie algă. Orlov îl montă în corset. Trăgînd de şireturi; de încuietori. Un geamăt se pierdu expirat spre plafon. Şi durerea îl săgetă ascuţită din toate flancurile. El erea străveziu. Durerea lui era granit. El erea eterat. Durerea lui era orişiunde.  Exultă. Se simţea ca un fluture prins în prea multe ace, înfipte toate într-un trup care nu mai erea decît suferinţă. Carnea lui aurie → pătată; lacrimînd o rouă dulce. Cam ca vinul.
            Iar mai apoi, drept încununare, Orlov, ţintuindu-i ochii într-ai săi şi cu o blîndeţe de oficiant, purcese a-l îmbrăca. Mai atroce chinuitoare atingeri decît ascuţimea orcărui ghimpe.   Cu-atît mai cumplite cu cît ereau mai vagi. Tortură adiţională: el le simţea drept mîngîieri, Orlov erea doar gentil. Care îi ereau limitele de suportabilitate? Va ceda în urma durerii;  sau chiar acum, cînd Niki sfîrşeşte de închis cămaşa. Acum, cînd Niki îşi lasă palma deschisă pe buzele lui.
            Pînă să-şi dea seama, chirurgul îi puse ceva tare şi rece în interiorul gulerului; pe care-apoi îl încuie.
           
Numai buzele nu dor. Numai buzele îşi cer libertatea, ondulate în aer, avide. Oricît ar fi de chinuit un trup – iată buzele un teritoriu care scapă O pereche de aripi – numa bune de ars. Îl poţi lovi; îl poţi strînge în frînghii ude. Îl poţi sfîşia. Atinge-i buzele. Aşa cum ridici pagina Aşa cum dai pagina  Aşa cum te strecori sub cant Hoitul se scrie cu senzaţii. Zdrobeşte-i coapsa; va săruta mai lacom. Scrijeleşte-i coloana – te va aspira  Frînge-l! Se va sublima.  Ucide-l.  Buzele lui vor expira pe-ale tale.      Hai, Niki!
Ia-mi...  pulsul.   Ia-mi...  pulsul.    Ia-mi pulsul.    Cu tine.
Şi Niki se îndepărtă (în ecouri de afurisenie): un pas, încă unul, fără să închidă cercul victimizării.

Se înnoptase. Moştenitorul abea se putea mişca. Strînsura curelelor migrase şi de-acum îl ardea pe tot corpul:

Există o anumită intensitate de delicii pe care omul cu greu o poate depăşi – şi nu fără lacrimi.   
→ André Gide

Gîtul îl avea prins într-o bandă lată de oţel.  Nu se zărea nimic de sub costumul lui proaspăt de in.  I se întîmpla un automasacru minim, desăvîrşit şi ascuns. Aproape că nici el nu înţelegea de unde provenea senzaţia de tortură. Imaginea îi erea aceeaşi. Doar că muncea ca să respire.        Surîse diluat:
- Durerea e provocarea frumuseţii. Pierderea frumuseţii în condiţiile chinului – iată dezonoarea.     E ca şi cum te-ai sufoca din contactul cu aerul.
Şi Orlov îl privi scrutător:
- Spune despre geometria părţii tale de desfrîu.
- Partea mea de desfrîu este un întreg.  Geometria unui întreg nu are relevanţă.
- Aş mai avea o curiozitate. Pofta ne face splendizi; dorinţa  ne  face atrăgători.  Tu,  rămîi  splendid  şi  după  ce  te saturi? Dar atrăgător?
- Încearcă-.  Satură-.
           

            Blond, epuizat, depravat; strălucitor ca o lacrimă sub potopul de lumini ce cădea dinspre policandru; beat de contradicţiile ce-l străbăteau vîrtej. Sufocîndu-se cu graţie într-o derivă stătută, prelingîndu-se lichefiat pe cofragul propriei imagini; o imagine perfect conservată; un paşaport pentru eternitate atît de eficient falsificat încît nu mai amintea cu nimic despre autentificarea prin trup.
Chirurgul se întoarse cu spatele cît îşi aprinse ţigara. Ferestrele abea şopteau ceva întuneric prin faldurile draperiilor. O linişte fanatică, încordată picura de undeva; poate chiar din muţenia Moştenitorului. Sau poate din prospeţimea cu care Orlov începuse să îl considere.
Încarceratul nu ajunsese a-şi dori eliberarea. (Dacă vreun adevărat încarcerat işi poate dori altă eliberare decît chiar carcera.) Dar ajunsese la altceva: la a se crede pe sine. La a se considera pe sine corpul; pe sine – întrupatul.   Revelaţia/ bucurie de a comporta trup şi care se găsea în imediata prelungire a durerii/ verificare. Plăcerea strictă proba un segment de trup care erea încă o proiecţie mentală. Durerea construia chiar carnea; pînă la cea mai fină unitate (care-o fi fost aia?); un trup nu însemna decît conştientizarea lui. Ameninţarea adusă unei holograme va crea prin ţipăt/ panică/ suferinţă un trup autentic – dovedit prin reacţii.
Îşi atinse apăsat pieptul. Prin vestă/ prin blazer – simţi cum îl împunge în palmă împletitura de curele.
Parcă niciodată nu se desfăcuse din nenumăratele sale croiuri aşa cum se întîmpla acum. De obicei se autoinvestiga, strecurîndu-se în interiorul hainelor, ameţindu-se în autocăutări şi autodezvăluiri. Procedînd la un exerciţiu de admiraţie extins asupra oglinzii; şi doar în limitele prescrise de ea.
Dar acum. Tot încadrat în uitătoare. Tot trîndav şi dulce şi îndelung. Doar că de data asta mai era cineva. Care să-l privească-simtă-admire. Şi îl privea. Cu toată ceafa şi juma de spate. Fapt care-i ridica Moştenitorului sminteala pînă la tavan: el sequestrat în dialogul lui autist – celălalt contemplîndu-şi peticul de beznă. Aşa că nu se putu abţine să îngaime:
- Căpătăm traseu de cuplu.
- Sigur coane; în măsura în care un cuplu e un cumul de indiferenţe. Însă un păcat + încă un păcat vor da sigur o mare virtute.
- Dar Niki, pentru mine chiar indiferenţa-i o virtute.
- Atunci nu ne mai rămîne decît să păcătuim.
- …Şi ne iartă nouă plăcerile noastre precum şi noi iertăm corupătorilor noştri.         
- Amin.

Şi, răsucindu-se prin spatele lui, Orlov îi dădu o lovitură (grea, nesfîrşită, fulgerătoare) în vintre. Moştenitorul simţi cum îşi ia zborul. Îi întrecuse orice nădejde.
Succesul durerii stă în sensibilizarea pe dos. Doare – deci predispune către voluptate. Doare – deci terenul este iritat. De la o senzaţie la alta suntem mai treji iar interesul se păstrează prin diferenţe. Bruscheţea  menţine tonusul/ evoluţia treptată duce la lehamite.“


Nu se puteau abţine.
Orlov de la a-l suspenda în menghina unui terorism tandru. Moştenitorul de la a se lăsa cotropit, masacrat, deşirat.
Erau proceduri cotidiene, dar nu mai puţin stranii. Deşănţări sobre ce nu corespundeau vreunei norme. Discurs impermeabil şi neruşinat, referindu-se ipocrit la scandalozităţile de drept comun dar trecînd în penumbra intimităţii licite interacţiunile pe care cei doi şi le aduceau drept omagiu. Se întîmplau persistent, cu frecvenţa unei proaste apucături. Se şicanau. Se persiflau. Se tocmeau şi se încăierau. Şi ce altceva îi putea ţine atît de strînşi decît modul în care păstrau acele distanţe comune. Modul în care îşi ţineau unul altuia oglinda.
Se duceau pe rînd pînă la capăt în reciprocităţi alternate, niciodată simultane. Se controlau; se îngrijeau. Într-un fel de program de disfuncţii ale bucuriei. Asortîndu-se unul pe necesităţile celuilalt într-o simbioză cu atît mai bizară cu cît amîndoi se comportau ca nişte licheni – parazitîndu-se şi flatîndu-se fără a considera obligaţia de a fi şi stejari din cînd în cînd.  Se studiau în cercetări reci şi nesăţioase, potopindu-se cu o tandreţe de serviciu, ca un estinctor obligatoriu pentru fiecare incendiu fragil şi zguduitor pe care şi-l iscau. Duritatea nu era vreun semn al puterii. Ci doar o metodă. Se sfîrtecau fără să se agreseze. Aveau obiceiuri. Uzanţe. Cutume. Durerea era un element chimic.

.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire