jeudi 21 juin 2012

À la recherche du temps foutu

.


Moştenitorul se desprinse din găunoşenia multelor sale haine. Se lepădă de ele călcînd nisipurile. Sfîrtecîndu-şi mersul în spărturi de scoici.
O zi superioară…“
Şi drapajul îi lunecă violet ivind o claviculă ca un penel. Marea suspină tîrîndu-se la piciorul lui. Mătasea îi dedu pace curgînd toată. Lumina îi aclama trupul cu aplauze orbitoare. Ambra topită a ochilor lăcrimă către cer; o văpaie pe ducă. Soarele deduse bir cu fugiţii cu mult timp în urmă. Dolii tivite în aur se învolburau pe o boltă ca un teatru invers. Bîrfe şoptite ce urmau să vuiască.
Apele îl aşteptau înfrigurate; luminînd parcă din lăuntru, pe lîngă cerul astupat de furtuni încremenite. Se opri pînă să-l atingă prelingerea unui val răzleţ. Venea astfel cînd se-nturna din încercările de a i se îndepărta ei; mării. Înlănţuit de o bucurie de la care nu se putea sustrage.
Căi ce am luat, maică – toate-nspre tine mă mînă. De prin adîncuri de linişte cînţi să îţi vin. Ce stavilă de deşert stă-ntre mine şi un rest de lume; atunci cînd nu pot fi decît după ce am călcat în palmele tale. Dezleagă-mă doamnă, ori fă la un fel. Găseşte-un alean pustiului meu. Grădini de stropi străbat şi nimeni nu mă-ntreabă. Afunduri de ape străpung şi fraţi nu-mi găsesc. Unde-ţi ascunzi popoarele; rude tăcute şi mîngîietoare. Pune capăt tăcerii mele, tu cea mult şoptitoare.“

Îşi bătu pleoapele de cîteva ori.   În genunchi.   Îşi cuprinse tîmplele-n mîini. Se strînse căutîndu-şi adăpost în propria pliere.     Cerca să-şi regăsească trufia.    Vechiul său paleativ.  
Graalul meu – o cupă îndurerată; plutind derivelor.“
Vulturii de peatră agăţaţi deasupra cornişei zdruncinau văzduhul zbătîndu-şi aripele prin întunericul acelei nopţi încete.  O dobroge-ntreagă. Şi toată a lui erea. Iar el, singurul care-o călca în picioare. Dintr-un cap pînă-n celălalt. Căci în deznădejdea singurătăţii lui devenise un criminal perfect – înghiţind în fantasma pe care o migălise pentru sine tot ceea ce Dumnezeu clădise Lumii. Îşi extinsese visul asupra a orice. Ultima sa moştenire – virtualitatea pe care o a construit.
Tînăr fiind, se lăsase măcinat.   Crescînd, învăţase că exteriorul trebuie convertit.  De vreme ce nu putea părăsi  sera – atunci măcar să o lărgească pentru a cuprinde cît mai mult. Şi mereu rămînea ceva pe-afară. Ceva de căutat. Mai apoi revenea - îngrozit, ameţit şi extenuat şi iar se afunda în stivele lui de flori. Retrăgîndu-se asemeni fumului. Un fum pervers, care în loc să cotropească totul, el mai din totul se tot scurge, pînă rămîne doar un fir – un iz încuiat sub clopot, să răsune doar pentru sine. Căci nimeni nu-l merita. Şi oare l-ar fi ascultat careva

Venea din rătăcirile sale. Intra ca un vifor tremurător. Bîntuia coridoarele. Apoi cădea frînt în vreuna din încăperi.  Iubindu-se. Ceilalţi îl hăituiseră din preajmă.
- Ceilalţi te trimit la oglindă.
Îşi plimbă degetele în întîmpinarea cotoarelor de pe un raft întreg. De undeva se auzea Don Giovanni cu toate vocile sale somptuoase. Un Don Giovanni spectral, bîntuind lovindu-se de plafoane, de enormele sobe saxone
Era tîrziu. Tardiv. Nu-i mai rămăsese mare lucru de amintit. Se adăposti în patul lui. Cald şi penumbră îndemnînd la o hibernare definitivă. Capul îi zăcea rezemat trîndav, etalînd un portret de mască:
Tresări înmuiat într-o sudoare îngheţată, icnind, împingîndu-şi umărul dureros în tăblie. O lună bolnavă trimitea pe ocolite bătaie egală, filtrată prin pîcla subţire zăbranic – ceaţa care urma să se aştearnă pînă dimineaţă. Moştenitorul nu îşi dădu atenţie, cunoscîndu-şi antecedentele.
Pentru a se mai trezi abea la amiază.
Ceea ce în prima noapte fusese doar reeditarea unui vechi tic insomniac, în noaptea următoare se dovedi a fi fost o uvertură. Sau, mai rău – un preludiu. Căci tresări într-un haos de sunete în care, cu greu dezmeticindu-se, recunoscu bătăile propriei sale inimi, apoi şuieratul vîntului şi, în cele din urmă, vuietul apelor. Inima îi zdrăngănea trudită de cine ştie ce spaimă iţită în somnul lui fără şir. Vîntul sufla să smulgă Villa din temeliile ei colosale de nisip. Iar valurile se spărgeau declamativ, turbînd între stînci, zdrobind, mursecînd, nivelînd orice; sub ochii disperaţi ai Moştenitorului. Voi şi de data asta să se răsucească.  Dar noianul de perne în care-şi îneca deşteptarea nu-l putu păzi de încă ceva. Un plînset intermitent, o tînguire vagă, adusă de curent din largul mării. Un cîntec pustiitor, răvăşindu-şi publicul; un fel de laudă homerică adusă durerii. Ceva atonal, de un melos straniu, strepezitor, suicidar. Ceva nemărginit-insular. Hibrid, nepotrivit oriunde se-ar afla.
Moştenitorul deschise ferestrele, lăsînd aerul să năvălească în perdelăria de matase. Sunetul era aproape. Un scîncet prelung, sfîşietor, uzurpînd orice percepţie, trecînd peste orice vuiet; năpădind cu tristeţea, cu deznădejdea. Cu perseverenţa.  Convingîndu-şi auditoriul să-i devină complice.
Moştenitorul, rezonant şi agitat, se grăbi să ajungă pe stîncăria de care se zdrobeau apele. Ecoul multiplica plînsetul într-un geamăt continuu, atotcuprinzător; un vîrtej graţios în care să se tot arunce.
Apoi, marea s-a potolit, vîntul obosi de-atîta stridenţă.   Cîntecul se diluă printre spume pînă amuţi de-a binelea. Doar inima continua să se zbată dezordonată, aritmică; în extrasistole ca nişte mici dezastre intime.   
Murmurul acela gemut care-i străbătuse somnul fusese propria lui voce.


În a treia noapte.   
O Lună lălîie îşi tîra pasul peste ierburile mereu uscate în acea cîmpie foşnitoare ce se tot vălurea pe dinaintea mării. Lumina abea de-i rătăcea niţel peste marginea discului. Un portocaliu bolnav; un fel de boboc de ceară care nu poate să înflorească şi tot îşi caută alean sterpitudinii.  Lună galeşă ca un sărut prelung; dureros. Dibuindu-şi cercetarea. Mîngîind vag; trecînd mai departe. Pavilionul iradia din curăţenia varului. Vulturii de la cornişe se zbăteau în delir. Marea îşi rumega potolită valurile. Iar Moştenitorul îşi lăsă braţul drept să plutească în apă.

         Moţăiau împreună, prelingîndu-se repetitiv pe stîncăriile îmbrăcate în alge. O beznă plumburie/ sidefată, ca un acoperămînt sub care să-şi clocească el imperiul, idiosincraziile şi greaţa.  Un întuneric smolatic-ceţos în care Orlov să-şi scalde furiile, acreala şi apucăturile.
         Cerul lor solidificat, răsunînd a doagă, astupînd orice ecou, vătuind apele de tot clipocitul.  Imobili, priponiţi încleştaţi pe cîte-o piatră, jivine ostenite aflîndu-şi potolire în legănătura înceată a apei.  Moştenitorul  întins moale pe patul alunecos de iarbă sărată şi niţel putredă. Îmbrăţişîndu-şi soclul, cufundat în propriul cîntec, ascultîndu-şi organul memorie cum toarce îmbălsămat în uitare.
          O linişte de miere îl împotmolise alături pe chirurg, aşezat pe-o tipsie de cremene ascuţită, înţepîndu-l şi măcinîndu-l, ţinîndu-l încordat – o carne ţîfnoasă-lemn, supunîndu-se unei fericiri brutale.  Invadîndu-se reciproc, Orlov muşcînd din stîncă, stînca înfigîndu-se în el cu toţi zgrunţurii + o juma de scoică tăindu-l în sînge, irizîndu-l cu arsura pînă la a-l lăsa lat.
        Crabul şi scorpia şedeau în ce le era lor mai pe potrivă. Tandreţea mătăsos-onctuoasă în care armura unuia să se dizolve;-şi lapede povara; ori asprimea sfîşietoare în stare să-i soarbă veninul celuilalt;-l stoarcă,-l piseze de aerul gros, trăgînd din el toată sămînţa de oroare, golindu-l.  Satisfăcîndu-l.

        De sub moartea mică a somnolenţei tergiversate. Şi din transa aburită a zăcerii. Moştenitorul tresări zbucnind în pînda promptă a unui ghepard. Gata să sară de pe piatră. Gata să parcurgă din trei bătăi de braţ toată distanţa pînă la Pavilion. Auzul său lăuntric ţipase la scrîşnetul de piatră crăpată; de surpătură; de ciobeală
Înainte de-a fi decis.   Înainte de-a clinti.    Înainte de orice reacţie – a ştiut că unul dintre vulturii de la cornişa Pavilionului (cel mai fidel…) a dat alarma, după cum fusese învăţat.  Doar că apucînd să-şi bată aripele, o a făcut cu atîta înverşunare încît şi le-a şi spart, desprinzîndu-se şi plonjînd pînă la a se înfunda în treptele de granit din faţa Pavilionului.

O umbră de înstrăinare pătrunsese în fiinţa saChiar el erea vizat.


Cealaltă zi:
 Erea un soare ucigaş, soarbed, arzînd printr-o pîclă de nori ca o coadă solzoasă, descompusă pe boltă. Marea – lucie, albă, îşi rodea mărunt paşii, rostogolindu-se pe loc. Nisipul dogorea sub hoitul lui dărîmat. Moştenitorul îşi bătu pleoapele obosit. Copt. Şi nu din încinsătura ce-l împrejmuia; cît din proprie iniţiativă.

Iată. Cred Doamne şi mărturisesc. Că prima mea vină a fost să mă las născut. Cred Doamne şi mărturisesc. Că ultimul meu păcat e viaţa mea toată.  Mi-am exterminat semenii, dîndu-i la o parte din gîndul meu. Ţi-am fărîmat opera, ca din cioburile ei să-mi fac o alta – proprie şi ciuntă, de o perfecţiune mutantă; hidos de estetică; strivitor de noncontondentă. Mi-am dorit mereu prospeţimea sărată a mării – am eşuat prizonier în balta putregăită a uitătorii. Am moştenit tot ce se putea moşteni şi încă ceva pe deasupra – dar cum să mă satur cînd eu numai pre mine aş vrea să mă moştenesc? Mi-au lăsat averile lor – în fapt lăsîndu-mi datoriile în baza cărora s-au făcut cele averi M-au pus paznic la parastasele lor, să le comemorez apucăturile, ca şi cum dezbinarea unei întregi istorii nu se putea drege decît alegînd un moştenitor pentru toţi, un unificator, un reconciliant care să ia asupră-şi năravurile şi bogăţiile neamului său. M-au răsplătit în valuta păcatului, iar eu m-am supus şi i-am pomenit  pe rînd, de fiecare dată cînd dădeam curs stigmatelor ce-mi lăsaseră în grijă. Tămîie către fiecare răposat mă voi fi îngrijit să mă ard chiar pre mine – urînd, ucigînd, trîndăvind şi minţind; galben de ciudă, ros de desfrîu, beat de sine…,  mort oricui!
          Cînd eşti ultimul, nu prea te mai gîndeşti pe tine; ci pe cei care te-au precedat.


Sfîrşitul. O îndelungă şedinţă de amnezie.
Mi-am mîncat urmele de-atîta vreme.  Nimic să nu rămîie. Pe cine protejez Pe cine năpăstuiesc   Mi-am înghiţit paharul – dar într-însul eu eream. Cînd am dorit ce nu-mi se cuvenea, pre mine mă doream. Cînd am blasfemiat – către mine ziceam.  Cînd am batgiocorit, pre mine m-am.  Cînd am pizmuit – tot la mine m-uitam (de cîte-aş fi putut face).  Cînd am urît – unde-altfel decît în oglindă Cînd am trîndăvit – în propriile-mi braţe am zăcut    Cînd m-am desfrînat – pre mine m-am corupt.   Cînd m-am lăcomit – îmi consumam chiar pofta.   Cînd am ucis – nu pe-altul, ci ia, tot pre mine  Iar cînd m-am mîniat – tot cele oglinzi am spart şi tot pre mine eu m-am aruncat în aprigul vîrtej al turbei.
Purtai în cîrca mea un neam întreg ce, onorîndu-, mă prigoni, lăsîndu-mi-se parafernă cu scîrbele, discordia şi plasamentele lor fătătoare de aur. Rubedenii găunoase îmi depuneau la picior tezaure suspecte şi obiceiuri  inexpugnabile.
Unde să ies Cînd numai eu mă merit. Sunt ultima lor operaţiune financiară – şi pentru ca totul să se încheie, iată, aşa hibrid şi-aşa înmlăştinat în dobîndiri cum îs, decapita-voi monstrul, lăsînd averile fără de noimă.   Şi mă voi investi
În mare.“


Cînd nu mai consideri pe nimeni, te-ntorci asupra ta. Modurile de-a comite suicidul sunt experimente în absenţa celorlalţi. Nu mai ai pe cine, atunci pe chiar tine.“

            Vărsîndu-se pentru o ultimă dată pe patul de crini:
- Bunavestire, maică  Şi nu cu unul mă anunţ, ci cu taman o mie, că ţie mă voi da drept sarcină – în pîntecele tău să mă păstrezi o vecinicie!… M-ai mîncat de viu. Pe mine şi rămăşiţele mele Ne-ai înghiţit în dobrogea ta. Ca să nu ştim că ne înecăm. Primeşte-mă de-acum să mă alătur celor memorii.
Fără să las urme. Căci urmele distrug fluiditatea. Numai cetăţile despre care nu se mai ştie nimic; numai ele se integrează firesc în cursul istoriei.   Tot ce lasă ceva, iese strigător în faţă; în ochii tuturor.  Nu mai e istorie.  E un rest care se vrea utilizat în continuare. Fetişuri dezolante pentru generaţii nenăscute.  Istoria e cea mai pură înşiruire de necunoscut.  Jalonată artificial cu fragmente de precis şi verificabil; strangulări cronicăreşti...

.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire