jeudi 21 juin 2012

Jurnal din Războiul Moliei

.


În cele din urmă, Orlov deveni un obicinuit al casei Soter. Iar această stare de lucruri îl domoli întrucîtva. Străbătea bărăganul o dată la cîteva zile, tăindu-i seceta şi pulberile încuiat în citroënul lui.
Într-una din amiezi, scăpînd ceva mai tîrziu de la spital – ajunse taman în boarea asfinţitului. Villa îl primi somptuoasă şi însîngerată, aruncînd văpăi din toate ferestrele:
O Villă Soter cu aparenţă empire; dar dacă steteam să judec oleacă, amintea mai degrabă cu arhitectura promovată de guvernul Pericle…, un fel de templu p+1, cu coloane, fronton şi arhitravă în care se zvîrcolea captivă cîte o sirenă împietrită. Înfipt în capul scării monumentale de la intrare, Moştenitorul – o băşcălie de sacerdot, oficiindu-şi autocultul perversonalităţii.“


Îl aştepta galant, cu cœna întinsă în sufragerie. Şi îl întîmpină îmbrăţişîndu-l. Sporovăia nimicuri delicioase, îi înşira despre cele pregătite şi îl anunţa asupra acelei seri tîrzii, cînd ei doi vor petrece într-un mod uluitor  Lui Orlov nu-i trebui mult ca să-şi deie seama de nervozitatea ce-l iriza pe Moştenitor. O trepidaţie măruntă. Cam cum fierbe champagnia în cupe.
- Niki, fii bun, te rog şi deschide ferestrele. M-a loat cu ameţeli de cît m-am uitat la traminerul ăsta pînă să vii tu
Chirurgul se execută moale; trase draperiile şi zdrăngăni cremoanele. Adăstă cu faţa în răsuflarea de răcoare a mării, apoi întrebă nedumerit:
- Coane E un miros afară.
- Ce fel de miros, Niki
- Ceva între miere şi rom.
- Ţi-spare, Niki.  Ţi-spare.
Amăgit de liniştea isterică a celuilalt, Orlov se întoarse la dizertaţia despre morun. De la morun trecură la calcan. De la calcan la brocolli. De la brocolli la anghinare. De la anghinare la chartreuză. De la chartreuză la Mont Saint-Michel. De la Mont Saint-Michel la Tomar. De la Tomar la Lisbõa. Iar aici toate se sufocară sub un fado ce se scurgea cald prin afînarea întunericului.
Şi avea noaptea aceea o mireasmă de plantă fugărită.
De undeva dinspre grădină, un zbîrnîit lejer începu să vălurească prin beznă. Şi un chiţăit mic pulsă înţepător. La început abea se simţea.  În scurt timp, însă, tăcerea celor doi se-ngreună, apăsată de preaplinul încins de afară. Orlov iritat, fumă la repezeală şi, în timp ce-l fixa pe Moştenitor, făcu:
- Haide, coane Ce-ai mai pus la cale
Iar răspunsul îi fu un hohot desmăsurat.

Coborîră în faţa Villei. Cîteva reflectoare ereau deja puse pe clădire. Se aşezară în fotoliile anume lăsate pe peluză. Mai mult decît zgomotul, pereţii începură şi ei să vibreze.  Să zbîrnîie şi să tremure. Părea că totul are de gînd să-şi ia zborul, părea că Villei Soter îi crescuseră aripi – nenumărate şi ilizibile şi asurzitoare – aripi de flutur.  
Miere şi rom, într-adevăr. Astfel îşi spoise Moştenitorul casa, aşteptînd răbdător nu numai pe Orlov să vie să cineze, ci şi toată puzderia de molii nocturne care să-i devore pereţii,-i lingă ferestrele şi să se lipească pînă la moarte cu burţile lor moi de cariatidele ce acum gemeau în acelaşi ritm cu zburătoarele ce le cutreierau. Era un dezmăţ înaripat, zumzăitor şi exasperant. Popoare ale beznei forfecau văzduhul croindu-şi drum către banchetul delirant pe care Moştenitorul li-l oferea. Ca şi cum nesătul în a se lăsa pe sine pradă fluturilor, acum îşi jertfea şi casa – bir benevol către tot neamul tocătoarelor de stofe.
Zăceau amîndoi – el şi Orlov, prăbuşiţi în mobile, admirînd îngroziţi şi încinşi furtuna de zburătuceli care părea să desprindă Villa din temelii. Se amestecau, se împerecheau şi se  hăituiau; se muşcau şi se apostrofau, unduindu-şi aripele lor grele, îmblănite cu pufi şi pulberi de aur. Le auzeau chicotelile şi scîrţîitul şi toate zgomotele pe care le lansau în aerul putred – aşa cum florile îşi lansează parfumul. Veneau în stoluri. Cîrduri. Roiuri Furnicînd aerul cu o vibraţie constant terorizantă. Izbindu-se unii de alţii şi toţi de pereţii spoiţi cu miere. Năvălind în sticlele finestrelor luminate ca pentru bal. Regulînd cariatidele cu mare spor, ciobind tencuiala, muşcînd-o în loc de glazură pe tortul ce le erea Villa întreagă.
Ereau soi de soi din toate neamurile. Întunecaţii diacrisia cæsarea, cu abdomene aurii; zglobiii fluturi de chinovar – tyria jacobæe Şi alţii, pătaţi, încornoraţi, cu dungi de fiară pe veşmintele lor ca neşte petale speriate.  Nymphalide dînd năvală ca un vîrtej de frunze uscate asupra celorlalţi, învîrtindu-se în cicloane pestriţe. Dantelaţii polygonia, gîdilînd răcoarea arsă a nopţii, stîrniţi de otrava dulce întinsă pe ziduri, repezindu-se să se îmbete şi să se năclăiască. Fluturi ce ziua zburdă ţopăitori din corolă-n corolă şi care acum intraseră în criză, uitînd de orice. Ereau fluturi frumoşi – adolescenţi învăluitori cu aripi translucide şi cu cîte-un strop de sînge – papilionidele parnasius apollo. Fluturi somptuoşi ca nişte monarhi cu trenă – preţioşii iphiclides podalirius. Molii perlate, odoare scăpate din lesă.  Fluturi subţiri.  Ori din cei graşi.  Fluturi urîţi – agrius convolvuli, vărgaţi şi umflaţi, cu picioare de gîndac. Fluturi mortuari – molii lugubre, să plîngă aerul pînă-l topesc. Alchimişti întunecaţi, agitîndu-se peste un banc de geometride sidefate. Fluturi mari ca nişte popi sufocaţi sub valtrapuri de sărbătoare, bătînd din praporii aurii şi negri, dumicînd greoi întunericul – noctua fimbriata, cu petale de bronz şi smoală. Zbîrnîiau cu toţii înnebuniţi de poftă, alerţi, capii. Călărindu-se şi împingîndu-se unii într-alţii pînă ce ajunseră să facă o masă compactă, un covor mişcător, stratificat, strivindu-se şi sufocîndu-se în încercarea de-a atinge zidul. Erea o chiţăială uniformă, pulverizată de jur împrejur, roind pe sub sclipătul stelelor  Şi era uluitor. Şi încă mult mai mult.
Moştenitorul, cu creierii fierţi şi ochii pe scandalul ce-i forfeca zidurile, în transă – cu braţele inerte peste fotoliul în care şedea. Irizări aurii îi străbăteau prin pupilele larg desfăcute. Buzele îi tremurau muşcate rău iar nările parcă încercau să ajungă pînă la chiar vietăţile după al căror parfum jinduiau. Uşoara exoftalmie pe care o purta în mod obişnuit ca podoabă fascinatorie devenise halucinantă, ireală.
Apoi, ajuns într-un punct critic al excitaţiei, îşi trecu unghia policelui – ascuţită şi lăcuită – peste buza inferioară, sfîşiind vag. Măcar de i-ar fi fost întru săturare; dar nu însemnase decît prologul.  Ceea ce urmă îl făcu să-şi dea pe faţă  toată  damblaua  şi, asemeni unei muieri încinse, să lase orice pudoare şi să-şi urmeze doar vîrtejul iscat în sînge. Unduia beat şi lung, în veşmintele sale garanţă, doar cu torţa părului strălucind în bătaia reflectoarelor. Cînd se opri, totul se stinse într-o beznă perfectă. Cîteva clipe numai zbîrnîitul invaziei se simţi. Torceau noaptea cu fălci hulpave.
Şi, neaşteptat, se ivi mai întîi cîte-o scînteie, apoi focul apăru în pîlcuri; mai apoi curgînd şi cuprinzînd în trombe toată faţada. Orlov pricepu de-abea acum rostul ospăţului.    
Pentru un animal de stofă – epidemia este molia. Obsesiile eros/ thanatos ale unui dandy se concretizează sub forma unei zburătoare cu aripi aurii, mai mică sau mai mare, direct proporţională cu stadiul patologic al subiectului. Iar Moştenitorul nu procedase altcumva decît rude de-ale sale ce domniseră pe cele pămînturi şi-şi dojeniseră iudele astfel.
Chiţăitul se ascuţise, înteţit de arsură; ţipătul se frîngea în van, îşi linseseră propria condamnare. Foşneau aprinşi, încercau să se desfacă de vîlvătaie şi să scape – reuşeau doar să lumineze preţ de-o clipă ca neşte artificii, destrămîndu-se în pulberi scăpărătoare. Ajungeau imediat scrum şi plouau peluza cu ceea ce fusese cîndva zbor. În cîteva minute, pe Villa Soter nu mai bătea nici o aripă.  Ardea încă, străluminată – o faţadă imperială ce îşi proclama suveranitatea peste orice asediu.
Şi Orlov îl văzu pe Moştenitor cum îşi lepăda hainele de pe el. Şi tot mergînd, îşi deşerta în continuu oarece dintr-o damjană pe tot trupul şi-n păr Şi mai văzu Orlov cum Moştenitorul se lăsă să cadă în genunchi; apoi se prăbuşi lat, cu braţele întinse. Şi atunci se apropie, crezîndu-l pe nebun în nevoie. Dar nevoia lui erea de alt soi. Căci, de-acum se tăvălea cu toată carnea în cenuşa moliilor, se rostogolea şi se acoperea în resturile acelui banchet funerar. Părul nu-i mai erea aurit ci întunecat şi tot hoitul său erea noptatic şi catifelat din praful atîtor aripi.  Doar ochii îşi păstraseră flama – odoare rătăcite, privind mai cu sîrg în lăuntrul smintelii lor decît înspre-n afară.  Mirosea instigator a miere arsă. A pîrleală. A derapaj. Chirurgul se aplecă puţin – gîndind de două ori înainte de-a încerca să-l trezească. Şi se-aplecă mai mult; căci deja nu se mai putea opri. Şi vru să se ridice; dar nu mai reuşi; venise rîndul său să se prindă în lipsa de măsură a propriei pofte.
Plouau unul într-altul şi-afară nici un strop.

.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire