jeudi 21 juin 2012

Interregnum

.


Moştenitorul
Place cînd doare puţin. Cînd doare mai mult…   Place cînd doare oribil. Dar cînd nu mai simţi – e cazul să te plictiseşti.“

Formulă de farewell:   Nu ne mai satisface.

Toată ziua care a urmat o a bolit. Şi de asemeni toată săptămîna. În a opta noapte a survenit o insomnie care l-a trezit pe la vreo două ceasuri; cînd e coşmarul mai dulce. Se lecuia. Şi cum o vindecare nu însemna decît să înlocuieşti o boală cu vreo alta, gîndul îi zbură înspre o mai veche iubire de-a sa – cu care să bruieze cele de pe urmă ecouri ale ultimului venin din care băuse.
Un dor nebun şi brusc i se înfipse-n carne. Încins-asudat sări din aşternutul sufocat de greaţa atîtor zile. Îşi teroriză furnizorii (a cîta oară?) cu telefoane nocturne şi porunci care nu comportau comentariu. De unde să-i scoată nefericiţii hiacint la coada verii. Ameninţă scurt. Şantajă gros. Şi rugă frumos. Într-o jumătate de ceas, umflaţi de somnul cel stricat şi otrăviţi în spaime – florarii veneau să-i facă patul. Trei roabe de hiacint. Alb ca Luna. Parfumat ca un mort. Un culcuş colcăitor şi înmiresmat. Moştenitorul se proptise-ntr-o draperie. Au plecat de-andoaselea, cu şalele frînte şi cu sărumîna boierule“.
O lentoare călduţă îi năpădi trupul. Dîre de sudoare îi fugeau pe sub cămaşă. Lepădă pe rînd. Încet; tandru. Fiecare veşmînt ce-l ţinea departe de propria simţire. Călcă apăsat pe covorul moale, scufundîndu-se.  Apoi se lăsă în genunchi, cu fruntea împunsă cîtorva îmbrăţişări fugare. Nu mai erea nici o mătase în patul lui. Doar mormanul ca un geamăt de măsura unei furtuni. Florile îl amuşinară ameţite de-atîta parfum; şi-i tăbărîră asupra, făcîndu-i ce voiau/ spera. Cu spatele-n sus, în pat, o mie de guri şi toate lucrau ca un singur sărut. Sub piept, maldărul se iscă foşnitor, muşcîndu-l cu buze nenumărate, făcîndu-l să se frămînte stupefiat.
Se amestecară îndelung. Cu tot cu cioburile de gheaţă care pînă să se topească şi să ude florile, i se înfigeau lui în dragoste, năucindu-l mai tare cu cît nu se aşteptase ca în stiva de plăcere să se găsească şi dramul de durere care să o facă atît de greu de îndurat.  Strivit între bulgări, înmuiat de sărutul bălăriilor, a urmat o zbatere fără istov şi fără memorie; în care a zdrobit tot ce-i stetea în preajmă şi mai cu seamă propriul trup. Iubea de-a valma, arînd cu un plug nebun în hoitul colectiv al miresmei cu petale şi foi. Pisînd pînă la ţipăt ceara somptuoasă care tremura de încîntare. Omagiul era reciproc; regnurile se împerecheau în neştire, căutînd un adevăr mai înalt decît potriveala firii.
Drept dovadă de însănătoşire, se împrizonă bîrlogului său delectabil, să jelească neîmpăcat zambilele făcute balegă în mijlocul patului.
Sub geana răsăritului se vărsă tot. O singură dată. Ca de rămas-bun. Hiacintul se nărui în şoapta ţîşnită cu asemenea violenţă. Soarele sîngera fără grabă. Marea îşi aştepta festinul. Căci tot ce iubea el sfîrşea în pofta ei fără saţ.


Oh, Dumnezeule, ajută-mă să fiu cast ! Dar nu imediat Augustin.


Aşa că, ultimul pas al convalescenţei sale a fost să se mai îmbrace încă o dată aşa cum fusese în acea seară de iad-mascat. Şi, astfel costumat, să se tîrască maiestuos pînă în faţa oglinzii celei mari din capul scării. Şi cu aceleaşi buze arse, să se recucerească violînd cristalul cu un sărut. Înapoindu-şi investiţia către tărîmul cel mai apropriat. Omagiindu-şi astfel dublura – geamăn/ golem/ egregoră, şi totdeodată reinstalînd autoincestul ca pe singura sa acţiune/ natură erotică.
Leacul e un segment al boalei (Mens insana in corpore sano.)


Orlov
            Pe la amiază abea, se-a îndurat a se deştepta. Nu spun a se trezi, căci la el, trezia erea doar o altă transă. Tocmai urcasem să văd de doarme, încă, ori belmejea şi el prin căldura virală năpustită asupră-ne. Am întredeschis uşa fără vreun sunet/ protocol/ avertisment. Nebunul, îngenunchiat în faţa oglinzii îşi murmura:
- God Im old Im an antique. Im like a Louis XIII armchair!… One might sell me at Southebys.
            Apoi, mai scăzut:
- Fas est et ab hoste doceri.
            Şi de-a dreptul în şoaptă:
- Dar unde este frică nu încape dragoste.
            Şi ridicîndu-se în picioare, se scrută cu un dispreţ furibund, croncănind turbat, apucat de streche:
- I know youre fucking someone else !!
            Iar eu, intrînd, scăpai din toată invidia:
- Păgînule, ia-ţi un pic ochii de la oglindă şi vei constata că ceilalţi sunt cu mult mai oribili.
- AhCredeam că sunt singurul meu public. Ce să fac, coane Venerez şi eu ce-am prin preajmă. Mi-am făcut o profesiune de credinţă din a prohodi frumuseţea. Frumuseţea, această noţiune morală. N-am să-i înţeleg niciodată pe cei ce vor să fie frumoşi.   În condiţiile în care în acelaşi timp sunt şi imorali.
- Ce fel de monstru eşti tu?
- Unul selectiv. Sunt străin de trupul meu, altfel nu mi-ar fi plăcut atît de mult.
- Rănile făcute de cea mai adîncă dragoste pot alcătui o implacabilă ură. (Malraux dixit)
- Fiecare e prada sieşi
Ce zici, îs de-ajuns de bolnav pentru a-ţi merita societatea?
- Bolnavul e un marginal. El trebuie lăsat în pace. Nu poţi socializa un asocial. Bolnavul nu comportă societate.
- Pardon!   Singura societate a unui bolnav este sinele.   Şi  atunci,  a  fi  bolnav  înseamnă a  experimenta  recluziunea dandy-ului.
- Brummell era un animal de salon.
- Dar nu şi des Esseintes.
- Înseamnă că şi leprosul şi dandy-ul sunt deopotrivă de abandonat.
- Desigur. Un dandy care mai consideră şi altceva decît propria imagine răsfrîntă în oglindă nu mai e dandy.  Dandy-ul, ca şi bolnavul, este minoritarul absolut. El nu găseşte pereche decît în apa argintie a uitătorii, după cum pe bolnav numai propria suferinţă îl poate consola.
- Eşti morbid!
- Morbid e să discuţi despre boli atunci cînd le ai.
- Una măcar tot practici – pe tine însuţi
- Orice om seamănă cu durerea care îl macină. (re-Malraux!)

Frumuseţea → derivat al iubirii. 
Amendament:  Frumuseţea dandy-ului este un derivat al iubirii de sine.“



Epilog:
Monsieur le maître cuisinnier – în extaz, gîtuit de emoţie că sanctitatea sa boierul a binevoit să treacă de jumătatea cinei. Faptul că Moştenitorul se hotărî şi asupra desertului îi dădu un soi de coupe de grâce, lăsîndu-l lac de sudoare, cu mîinile atîrnînd necuviincioase pe lîngă corp, ştergarul zvîrlit neglijent peste umăr – ca un vulgar ajutor de bucătar   La plecare se abţinu cu greu să-i pupe papucul.


Concluzia Moştenitorului:  Mă iubesc cu-adevărat. Nu peste umăr şi de ochii nimănui.“

.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire