jeudi 21 juin 2012

High Morals

.


Moştenitorul

Ca să naşti trebuie să fii fecior.
Se minte prea mult. Curăţia e singura putere. Puterea care înalţă. Nu cea care striveşte. Greu să o porţi. Greu să-ţi fie răbdată. Curăţia identifică şi separă. Curăţia cerne. Curăţia instaurează elita. Curăţia nu cunoaşte chin, abstinenţă sau provocare. Nerăbdare, mînie ori nesaţ. Curăţia e haina cea împărătească pe care o poate purta şi sărmanul de pe urmă.“

Drojdia durerii – să faci amor cu îngeri. Aşadar, puritatea e singurul lucru de preţ. Mai greu e cînd ai atari pretenţii şi de la heroină.“

Orlov

            Carl von Cossel nu a fost pervers nici o clipă. Iubirea lui erea sfîşietoare. Onestă. O halucinaţie cu suport în descompunere.  Nu a încălcat cu nimic deontologia medicală. Elena nu-i mai era pacientă. Elena era vindecată de orice. Iar pentru această însănătoşire, Von Cossel acceptă chiar şi moartea. Moartea Elenei valora cît o eliberare de jurămînt. Von Cossel îşi putea păstra aleasa inimii. Deontologia fusese respectată pînă la capăt.  Iar Elena îşi transgresase propria vindecare
            Profanarea nu se întîmpla între ei.  Profanarea venea din exterior = reacţia de oroare. Neînţelegerea. Restricţia.“

Moştenitor

E atît de greu să deosebeşti un fugazi de un genuine. Şi ca să nu pici de fazan în ochii nimănui, aplici eticheta de fugazi chiar şi pe genuine. E o greşeală care nu se ia în seamă... Crima este să certifici falsul ca autentic. Dar crima de a da la casat lucruri întregi?“


Iubirile încete epuizează. Exemplu: Ce-a păţit Mahler în cursul acelui adagio prelung dureros & melancolic care este simfonia a X-a.“


Uciderea este rituală atîta timp cît este erotică. Ritual = legitim,  întreg. Războaiele de altădată erau nişte procese erotice. E interesant de observat cînd au încetat războaiele să mai fie erotice. Pentru că asta spune despre susţinătorii lor. Război făcut cu computere. Dragoste cu siliciu. Un fel de praf în ochi.“

Cînd vrei să învingi, recunoşti că ai ceva de învins. Obstacolul apare atunci cînd te tîrăşti. Se diluează atunci cînd pluteşti. Regele e rege atîta timp cît nu se încrîncenează. Cînd s-a încrîncenat a devenit tiran.“

Orlov

Toţi sunt într-un grad sau altul abjecţi. Nici unul nu îşi dă osteneala să fie pînă la capăt.
Bafta binelui stă în sfinţii care să-l probeze. Are martori. Are fanatici şi instrumentar religios – instituţiile care să-l confirme şi promoveze.
       Doar abjecţiei i s-a hotărît o soartă parazitară, nestructurată, o existenţă arbitrară – proptită în cîrca argumentului suprem – plăcerea.
        Să ne închipuim posibilitatea unei abjecţii instituţionalizate. Atunci am putea privi şi invers: o societate de pozitivi care din cînd în cînd cad în abjecţie?
Modelul actual fiind o societate de abjecţi care din cînd în cînd sunt pozitivi.“

Limitele binelui sunt cei care cred în el. Caz ilustrat pe îndelete de către marchiz în povestea Justinei cea fraieră, care o tot ia pe coajă şi tot nu se învaţă minte.
Limitele răului sunt cei care îl practică. Răul nu se poate întîmpla decît prin acţiunile lor.
Zelul e unul din deliciile lui Belzebuth. O conjuraţie de încrezători face cît o legiune de demoni.  Dar tot zelul e cel care grăbeşte catastrofa – terminus-ul e mai aproape. Înfăptuirea scelerată aflîndu-şi încheierea/ epuizarea. Zelul scurtează răul.
       Apoi, zelul nu poate parazita acţiunea negativă. Zelul e lichenul regulamentelor. Răul nu e o instituţie, pentru ca zelul să se poată instala. Răul nu comportă regulament. Dar zelul e instituţional…“

Moştenitor

Convertirea imaginii în cuvînt e o meteahnă cronicărească. Ea s-a ciupercizat în epoca modernă. Istorismul înseamnă azi performanţă mnezică în vederea înmagazinării de date numerice. Nici un elev care învaţă despre Glorioasa Revoluţie nu ştie cum se îmbrăcau protagoniştii acesteia.

Orlov → Moştenitor

          -À propos de moşteniri, pîn-la urmă, de mărul Discordiei ce s-a ales?
          -Dumnezeu ştie prin ce vitrină de muzeu şi-o putrezi sămînţa. Cine are nevoie de el. Păcatele creştineşti sunt mai durabile.
- Are şi păcatul virtuţiile lui.
- Adică orice virtute-şi are păcatele ei.


Moştenitor → Orlov


- O femeie se poate mulţumi şi cu un bărbat. La nevoie.
- Fiind doar unul Sau fiind ce e

Fiara este feminină. Iar monstrul e o arătare.  Şi-atunci Narcis ce este – fiară sau monstru?“


Orlov → Moştenitor

- Nu-ţi dai/ iei şi tu un doctorat
- Adecă să-i las pe-alţii să-mi confirme ce ştiu. Nu am nimic de dovedit. Nu umblu cu argumente. Nu dau socoteală. Senioria mea nu oferă explicaţii.  Ce să povestesc/ cui?  Să-mi claustrez spiritul într-o teză pe parcursul căreia să mă dau peste cap a face pe altul să priceapă ceea ce eu cunosc? În vremea ce o aş trece astfel nu mi-aş mai fi accesibil mie însumi Este nedrept să favorizez pe cineva în detrimentul meu! Fantasma orcărui intelectual este să-şi facă înţelese gîndurile. Cred că-i cea mai evidentă probă de ignoranţă. Proprietatea cugetării mele mă obligă la discreţie. Eu nu comport schimb de activităţi neuronale. De-ar fi astfel, lăcaşul religiilor mele intime ar deveni azilul tuturor influenţelor incidentale.        Ce blasfemie!


Moştenitor → Orlov

- S-a spus că acest popor e vegetal.
- Apoi s-a spus că e mai mult mineral
- Sunt bacterieni! De-aia nu pot fi stîrpiţi.


Orlov → Moştenitor

            - Obişnuiam să merg pe sîrmă Te-ai gîndit la asemenea cale? Atunci, cunoşti măcar în ce parte ai cădea?
            - Întotdeauna cădem pentru a ne recăpăta un anume loc. Pe care pricini felurite ni-l îndepărtează de cuget.
            - Sigur, dragule. Temelia smereniei rămîne forever trufia.

Orlov

Sunt perfect paraleli cu propria condiţie. N-au nici un fel de dramă; nici un fel de problemă de conştiinţă. Ori asumarea acestei condiţii este chiar asumarea dramei. Nu se poate şi cu pula-n cur şi cu sufletu-n rai.  De-aia nu sunt un comunitar. Am idei trupeşti din bestiarul lor. Dar nu am şi perspectiva lor.“


Moştenitor

            “Dumnezeu nu are memorie. E o diferenţă între a şti tot şi a avea memorie.“


Pe Dumnezeu l-au devalorizat cei ce-L propovăduiesc.“

Pare firesc faptul că după un stagiu paradisiac cu iluzie de eternitate, perechea primordială să o fi luat din loc pentru a cuceri Pămîntul. Un fel de Ver Sacrum.
            Ceea ce nu mai e chiar atît de firesc este momentul Babel. De Quincey repera cu fineţea celei de pe urmă dureri această povară îngrozitoare: incomunicabilul. Babel este vatra perversă din care a ţîşnit o hidoşenie care poate oricînd să înghită cutia Pandorei cu speranţă cu tot. Babel şi nu Potopul este marea furie a Domnului. Potopul este episodul II din Geneză. Babel este năduful unui Dumnezeu exasperat. Un părinte agasat de prea mulţi fii paranoici; dar după cum păcatul lor erea abstract ― trufia, tot astfel şi pedeapsa Domnului nu le va fi rupt picioarele, ci i-a scoborît din înaltul statut de creaţie divină clasa I-a – la treapta dobitoacelor. Căci numai acestea comportă specii şi rase, umanitatea fiind creată ca una singură Babel ne aşează la locul cuvenit – suntem un regn aparte, cu specii intelectuale care-şi au expresia în modul de a comunica.“

            “Goticul e o bălărie care nu se dezminte; înfloreşte la fiece sfîrşit de veac într-un întreg stufăriş de mucigaiuri. Să ne bucurăm de el, acum pînă nu s-a trecut; chit că epoca de amortizare a unui fin du siècle se prelungeşte în ultima vreme pînă la a ocupa o jumătate din următorul secol. Astfel avînd posibilitatea de-a trăi un continuu sfîrşit. Ceea ce e o performanţă salutară; într-o lume în care toţi încep cîte ceva şi nici unul nu termină oarece.“


Exces Ceea ce pentru tine poate fi enorm, pentru celălalt e infim. Cine hotărăşte momentul în care pronunţăm excesivitatea?
Trebuie să-ţi fii şi poftă şi cîntar simultan pentru a putea savura ideea de exces. Şi-atunci nu mai e vorba de cantitate; şi nici de substanţă. Pentru că în fapt nu consumi în exces; ci îţi consumi propriile idei excesive. Te consumi pe tine à propos de consumul excesiv; paharul poate fi pe jumătate gol; el e doar instrumentul prin care se săvîrşeşte ritualul. Excesului nu i se poate aprecia geometria. Pentru că nimeni n-a ajuns încă să se priceapă la stricta necesitate. Consumatorul nu are decît termenul saţietăţii. Chiar şi atunci cînd consumă mai mult decît stricta necesitate. Între stricta necesitate şi saţietate există o porţie inutilă care în forma cea mai comună se cheamă desert. Excesul e peste nevoie. Şi desertul e peste nevoie.
Excesul e funcţie de stricta necesitate.   Mahler e excesiv?
A spune despre Mahler că e excesiv înseamnă să-l botezăm(!!) cu o etichetă de blam (uneori invidios), nefăcînd altceva decît să ne propunem parametrul propriu pentru stricta necesitate ca fiind etalonul cuvenit pentru oricine. Putem spune despre Simfonia Celor O Mie că este excesivă. Sau putem accepta un metabolism muzical cu necesităţi en-gros.  Poţi avea nevoie de mult pentru a te sătura. Şi poţi avea nevoie de infim pentru a trăi blasfemia nesăbuită a excesului.“


Într-o societate care dospeşte nostalgia viitorului, tinerii sunt un fel de bătrîni deja. Cu cît plănuim mai mult, cu atît ne stafidim mai repede.
Prospeţimea e o chestiune de autosuficienţă.“


Sfîrşitul de veac nu mai e de mult cel hotărît în mod virtual prin desfăşurarea cifrelor. Secolul al XVIII-lea se termină cu Napoleon. Secolul al XIX-lea îşi stinge agonia în gazele primului război civil european.“


        “Şi încep să cred că postmodern înseamnă doar postatomic.“


.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire