vendredi 22 juin 2012

Heautontimorumenos


(Ultima zi de harţă, prima noapte de scandal)








Orlov

Lately. Am început să fac crize de nervi de cîte ori văd vreun obiect tăios prin preajma lui. Este maniacal. Şi ce e mai rău e că îmi transmite şi mie această caracteristică. De fapt, transferînd asupra mea îndeajunsă încordare pentru ca în cazul în care el uită să mai încerce, supravegherea mea isterizată să-i amintească permanent În virtutea dictonului – nimic nu instigă la delict asemeni bănuielii…“

Apoi mi-am dat seama că mă îndrumase cu totul aiurea în a mă uita după lanţete şi bricege. Şi un fior ca o arsură mă străbătu din cap pînă-n picioare.  Tocmai ieşise pe terasă cu un flûte de champagne în mînă. Am înţepenit locului cînd am sesizat că după ocol, încet-încet revine în living. Îmi venea să-i smulg ciobul încă nespart şi să-l arunc   Unde Dumnezeu? Policandrele ereau pline de ţurţuri ascuţiţi De-ajuns a-ntinde braţul doar. O gheară mi se puse-n piept pecete pentru multă vreme.
Dimineaţa sfîşiam aşternutul îngrozit, gîndind cum poate fereastra lui s-a-nchis şi florile rămăseseră vii să îşi facă de treabă cu hoitul lui – căci smintitul nu trecea o noapte fărde crini ori alte regine nocturne care să-l învenineze cu miresmele lor.    Mai pe la prînz, cînd ştiam că-ncepe să se deştepte – alte temeri se sălăşluiau în migrena mea. Cît stetea la oglindă cu cravata pe umăr, admirîndu-şi gîtul lui cel auriu şi palid Şi ce plăcere jinduia să-şi înnoade în jurul cefei – ori vreo frînghie aspră să-l sfîşie
La dejun, foamea mi se îngreţoşa panicată. Ravagiile propriei mele minţi mă prăbuşeau cu ochii pe tacîmuri. Iar el continua să etaleze un calm neruşinat şi egal – scoţîndu-mă pe mine de nebun. Dar eu ştiam deja că prima descrîncenare pe care mi-o permiteam mie conducea la o nouă încercare de-a lui.
Erea de o mie de ori odios; căci dădea aparenţa că se lasă stăpînit.“


Moştenitorul → Orlov

- Pentru mine virtutea înseamnă contemplaţie.  Nu acţiune. Machiavelli e valabil doar cît stai cu securea-n mînă. Sunt un princepe potrivit cu cele ce posed.    Lucruri încete.   Vlăguite.
Primul lucru de care am avut ştiinţă nu a fost iubirea. Ci Arta. Între a mîngîia şi a crea, eu aleg a admira.
- Şi acţiunea?
- Sinuciderea e ultima care mai lasă o marjă de acţiune. (Be someone, kill someone, be a man, kill yourself !“  - Johnny Rotten)
- Dar interdicţia morală ?
- Simplu  Sar peste finalitate. Ce sens ar avea o sinucidere dusă pînă la capăt? Pe mine mă interesează să ajung să simt de pe o poziţie a nonsimţirii – un cadavru sensibil. Eu nu confund sinuciderea cu moartea.   Şi-apoi Cunoşti altă probă mai aprigă de autotandreţe decît aceasta:   Each man kills the thing he loves
Nu trebuie să aflu şi eu cît mă pricep la mine însumi ?  (“Care însumi…“)  
Hai, Niki LasăAici, totul e violent. Verbalitatea mea cunoaşte varii coclauri. Nu înseamnă că şi încrederea ta bate aceiaşi cîmpi.
- Încrederea un prost nărav nu printre alte multe ale mele.

Şoptea Moştenitorul. Vorbea. Unduia. Nici urmă din cuvintele lui nu rămînea. Doar nuanţa molcomă de relaxare. De capitulare. Şi un vuiet lin pulsînd valuri de silă. Iar Orlov se trezi acid:
- …Tu ? Cu neclintirea ta? Cu teoriile tale? Cu un sistem perfect Tu, învingător calibrat pentru orice nenoroc. Tu. Care tu ai ajuns să-ţi dai singur moartea!
- Cînd religia mea e singurătatea, ce metanie să-i bat decît o sinucidere.
- Singurătatea e-un demon, nu o religie.
- Cu-atît mai mult mă voi pleca lui pentru a-mi fi îndurător.
- Dacă îndurarea nu va picura din mînia sa decît jertfindu-i-te.    Pe tine; şi chinurile la care te dedai.
- Contraria contrariis curantur. La ce bun a rezista.  Să vărs ca tine prin toate colţurile? Să mă tăvălesc în propria migrenă?  Să viez unor tenebre de jale şi puroi?  Pentru ce dormi cu stricnina sub pernă
Şi Moştenitorul închise ochii strepezit. O sarcină fără nume îl cuprinse. Enormă; apăsată; onctuoasă. Ceva de nedesluşit şi totuşi de netrecut cu vederea. Ca un boţ de plumb oprit în pîntec. Memoria îl părăsi brusc, dimpreună cu toate celelalte puteri. Iar ochii i se arseră tulburi.    Şi scurgîndu-se în faţa oglinzii făcu:
- Splendid animal. Pot să şi pariez pe el în caz de competiţie. Care cade primul! Drept consolare, învingătorul ia tot. Acolo unde tot înseamnă moarte. Life is a death casualty.  Iar pentru o viaţă ca un război civil, singurul tratat de pace e o sinucidere. Viaţa; o suită de năravuri. Moartea e singura care le satisface pe toate dintr-o dată.     Moartea –  o totală lipsă de exces.
Îşi plecă ochii încet. Cu un fel de candoare. Simţind doar degetele  nervoase ale lui Orlov cum i se încleştară pe umăr. Uşurîndu-l.  Culegîndu-l pe el, fruct putred, din pomul uscat în care spînzura:
- Niki, numele tău poartă stigmatul victoriei. De ce stai unui neisprăvit ca mine?
- Şi de victorisirea mea ce se-ar mai alege de m-aş însoţi tot cu victorioşi?  Eşuarea ta îmi dă speranţa că ai putea avea nevoie de mine.
- Deşartă iluzie. Iar tu ştii că între gheara deznădejdei şi scîrba iluziilor deşarte, prefer deznădejdea de o mie de ori!
- Eşti posedat?!…
- Care din noi? Nu eu am instaurat sinuciderea ca demnitate supremă.
- Are şi elita rataţii ei.
- Sau are şi mediocritatea elitele ei.
- Crezi că dacă tu te-ai arunca în prăpastie, eu nu aş veni după tine?
- Dar nu ca să mă salvezi.
- Ba da dragule.  Ca să te salvez doar.  Ah! Şi cum ţi-aş mai scoate pe nas faptul că te-am salvat.
- Atunci abandonează-.
Pierzîndu-şi sărita din insolenţa Moştenitorului, turbat de neputinţa de-a-l controla, Orlov începu să-l pălmuiască. Răsunător, cu toată damblaua, aproape mutîndu-l din loc; aproape zburîndu-i falca. Nici el nu mai ştia de ce. Ca să îl trezească. Sau pentru că deja nu se mai putea opri.

Tîrziu, obosind, chirurgul căzu; sprijinindu-se cu fruntea în pieptul inert al celui de care se agăţa; doborît de chiar furia cu care lovise. Acum doar exasperat:
- Gata. E gata. Să nu-i mai aud numele. Ai sfîrşit.   Beatricele sunt operele danţilor iar cele adevărate mor la optsprezece ani → Franz Liszt.



După trei zile în care Moştenitorul nu răspunsese în nici un fel apelurilor sale disperate, doctorul chiar veni să-l caute prin cotloanele Villei Soter, sperînd cumva ca nebunul să se fi rătăcit în propriul labirint.
Într-a patra noapte, pe la două ceasuri, Moştenitorul apăru în salonul luminat ca de nuntă. Policandrele unduiră în curent cîntîndu-i osanale.  Chirurgul adormise-ntr-un fotoliu, cu un atlas proptit în braţe. Tresări la timp pentru a admira apariţia de gală a risipitorului înturnat.
O panglică de os, aurită şi prelungă – înainta ca o statuie de proră prin tăria luminii ce curgea dinspre plafoane. Părul îi cobora încolăcit dincolo de umeri, plin de alge tocate şi nisip. Şi dat prin nisip erea tot; şi cîte-o dantelă verde şi transparentă i se lipea îndărătnică de coapsă.  Tăia încet înspre publicul său. Treaz foarte, Orlov încremeni sub ce privea. Iar Moştenitorul i se cuibări la picioare.
- Unde ai fost (şoptit, îngăimat, murmurat)
- Nu ţi-am spus? Mi se mai întîmplă şi mie uneori să iubesc.
- Cu tritonii şi cu murenele; cu cine te iubeşti tu
- Cu cine nu mă refuză, Niki.    Cu cine nu mă refuză.



Peste încă un ceas, apretaţi-încorsetaţi şi desculţi împărţeau patul împreună. Orlov, c-un picior pe pieptul unui monstru, Moştenitorul, încurcîndu-şi gleznele mîinilor în scoicăria tăioasă din care se alcătuise tăblia. Pat fastuos, oceanid, pentru partuze acvatice, cu delfini şi pisici de mare, dame solzoase şi amoraşi cu cozi de peşte. Un Olymp scufundat, postdiluvian, unde şi fulgerele lui Zeus ereau convertite în trident pentru Poseidon.
- De fiecare dată cînd pleci mă tem.
- De fiecare dată cînd pleci mă supun, răspunse Moştenitorul. De altfel sunt cel mai rău lucru care mi se poate întîmpla.
            Şi-apoi, suspinînd sfîşietor:
O eternitate de sacrificii! În numele cui? În numele cui  Niki?…  Hai să fim victorioşi.
- Suntem deja.

Buzele congestionate ale chirurgului se strînseră severe. Îi răsuci mîinile la spate pînă scînci. Apoi mai forţă încă. Iar Moştenitorul slobozi un geamăt adînc; oftatŞi Niki i se apropie, murmurînd printre valurile părului său:
- Bun temei de-mpreunare ne-a tot fost nevastă-ta. Îţi vreau poveştile. Nu mai pot trăi în afara lor. Să mă înec în vocea ta.   Siren  sechestrat  pe  hotarÎţi  voi  lua  vorbele  şi le voi cuvînta într-o nouă ordine. Îţi voi fura orele. De somn ori de trezie. Mă voi cola pe tine şi pe segmentele tale. Te voi urmări, copiind şi reeditînd chiar actele tale imperiale. Îţi voi adopta ticurile, voluptăţile şi habitudinile. Voi juisa de năravurile tale şi-ţi voi aplauda melancoliile. Dragă scrisoareo, voi fi marca ta de toate zilele. Tu, care singur te pedepseşti pentru cele ce ţi se fac, vrei să-ţi fiu pedeapsă?
Şi zicînd acestea, strînsura slăbi, taman atît cît cele patru mîini să se odihnească într-o căutare de mică întindere:
- Ajută-mă să fac faţă acestui infern.       Amplifică-l.


.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire