vendredi 22 juin 2012

Dr. Orlovs Badereise

.


Şi cetatea mea este albă, şi zidită este ea în cremenea valului, ca nici o pată să nu îndrăznească înspre curăţia ei.“

Orlov

Acum, privind în urmă.     În urmă-ne.       Sau urma-i
Sunt chiar cronica acestei domnii, care altfel s-ar fi scurs beată în sterpitudinea unui mal pustiu. Mi-a recuperat viaţa. Şi un principiu de stăpînire de care mă înstrăinasem. Şi de fapt, el chiar nu avea cui să lase moştenire titlul acela somptuos al lui de Moştenitor.
El şi o circumscripţie monarhică extinsă asupra apelor.“

- Unde mă duci
- Oriunde.
- Şi ce-mi propui?
- O bucurie compusă din abdicări.
- De ce eu!?
- Nu m-ai lăsat să expir. Iar faptul că nu m-ai lăsat să expir este o acoperire morală pentru posibilitatea pe care totdeodată mi-o ofereai – aceea de a mai putea încerca o dată. În alt mod. Mai savurosDe ce-aş renunţa la o durere cînd o pot măslui într-o nouă voluptate.  Intervenţia ta se dovedeşte a avea fix nepreţuita valoare a unei amînări.
Îţi mulţumesc în acest fel pentru toate morţile pe care n-am apucat să le încerc şi pe care tu mi le-ai restituit.    …   …
        Atunci cînd cazi din paradisul egocentric – găseşti cu groază mila, suferinţa, mizeria Îngerii nu cunosc altruismul. Cine îl descoperă înseamnă că a perdut condiţia de înger.
- În materie de altruism sunt de partea lui Malraux. Milostenia supremă e să-i donezi celuilalt porţia ta de otravă.
- Atunci voi conta pe generozitatea ta.
- Unul ca mine, atunci cînd face vreo faptă bună e doar pentru a se asigura de plăcerea de-a fi delincvent faţă de propriul cod de perversiuni.
De altfel regret toate faptele bune pe care le-am semănat. Căci nu poartă semnătura anonimatului.


Ajunseră în miezul zilei.
Dincolo de parc – Villa Soter, un monstru mărmuriu, alb şi neîndurător în lumina ce-l şlefuia dintr-o muşcătură. Dincolo de Villă, marea. Iar pe bolta de asupra Villei, norii ereau tot neşte talazuri înspumate, ca şi cum cerul n-ar fi fost decît o oglindă pe măsura cîmpiei de stropi ce-i forfotea dedesubt.
Orlov se strîmbă impresionat de monument; căci mania grandorii erea termen de mizilic pe lîngă coloanele acelui palazzo:
- Ce-i aia?…   Fonthill?
- Neuschwanstein
- Zău? Dac-ai fi abătut niţel gîrla, ai fi avut şi castori… (uitîndu-se lung înspre mare)   Da ăla nu erea cocoţat în vîrf de munte?
- Doar nu erea să se repete halucinaţia lui Ludwig.  Pe-ăsta-l aşezară-n vîrf de val.  Are şi apa crestele ei. Nu te impacienta. E empire doar pe dinafară. În lăuntru am procedat la unele înnoiri.  Am chiar şi jugendstil
- Nu pare a fi prea departe de civilizaţie; hogeacul ăsta al tău.
- Ba deloc. Obicinuiesc să cinez la Casino. E puţină cale pînă-n port. Altfel nu mă aventuram să-mi întocmesc asemenea tabieturi.
- Şi totuşi, aproape fiind, locul e în afara traseelor de drept comun.
- Desigur. Urbea îşi ţine prizonierii ca-n chinga unei praştii. Care cum scapă se duce cît mai departe. Explorări în apropiere nu există. Debuşeurile şi cercetările se fac în extreme. În depărtări. Dacă m-aş fi cantonat în Ţara-de-Foc, toată rasa pisălogilor m-ar fi cutreierat. Rămînînd pitit în umbra cetăţii nu risc decît să-mi consolidez recluziunea.  Eu vizitez.   Caut. Privesc. Admir.  Tranzacţionez. Nimeni nu ştie unde-mi am adăpost. Cît timp bîntui sunt chiar preumblarea mea.    
Villa Soter îmi asigură întreg necesarul de mondenitate. Escapadele mele în teritoriile externe sunt un fel de auto da fé din care mă întorc epuizat şi înălţat spiritual, recunoscîndu-mi excelenţa şi cuibărindu-mă mai abitir. Cu fiecare ieşire îmi întăream pavăza. Am plănuit să cad în virtutea anonimatului, am nimerit în păcatul izolării. Şi iată acum, mai multe sunt platoşele mele decît sunt eu însumi.

Pietrişul le zornăi domestic sub picioare. O briză proaspătă bătea de dincolo de plajă, printre mierlele instalate în copaci. Îngeri cu cozi de peşte se zbăteau în fontana artizicească zvîrlind ape măiastre în văzduhul perfect. Soarele nu vădea vreo intenţie de incendiu. Nimic altceva decît potolire. Echilibru. Genul de linişte care se compune dintr-o mulţime de zgomote ale firii.  Scări largi le muşcară paşii cu trepte răsunătoare. Aur; bronz; granit.
- Ce-i ăsta, coane, cavoul familiei?
- Cripta de vară!
- Nu zău. Şi cea de iarnă?
- La Saint-Denis.  Am regulat extravaganţa pînă o am lăsat borţoasă.  La mine pînă şi năravul e artificial.
Şi buzele Moştenitorului se desfăcură sub un hohot reavăn.
Zicîndu-şi totdeodată:
Ah  Atît de repede. Trebuie să le trăiesc atît de repede.  Plaja. Pavilionul. Villa. Treptele scării celei mari de la intrare. Terasa. Pietrăria de pe mal.  Sera  Biblioteca   Fontanele   Aleile   Şi restul. Adică pe mine însumi.  Atît de repede. Taman cît durează clipirea acestui vis.   With or without you…/  With or without you, a-haDear Niki.   With. Or without youA-HA !
                                              ↓                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                         Voi trăi îndeajuns pentru a umple o pagină cu lipsa numelui meu.“

Orlov

Şi-a bătut joc de mine. În casa lui doar lămpile de veghe ereau jugendstil. Şi-acelea luminînd tremurat o amestecătură de bogăţie şi părăsire → precipitat de istorie. Candele cît găleata atîrnau de pîn grinzi. Şi el, cădelniţînd cu ochii-n gol. Scuturînd smirna şi tămîia în bastionul repausării. Identitatea lui – un cavou înmiresmat la refuz.“

Dinspre tavan de undeva curge pian somptuos:
- Ce-i asta...  (făcui eu contrariat)
- Irecognoscibil, nest-ce pas ? În mîna lui Richter pînă şi Liszt sună bine.   Mă tot întreb dacă Liszt e un fenomen de sorginte vieneză Sau pariziană? Compunea rapsodii ungare cam cum compunea Chabrier rapsodii spaniole.  

Trecînd odihna amiezii, ne întîlnirăm în jurul unei frapiere pline. Era o linişte în re major de se năruia bolta pe noi. Iar noi peste lume. Cu muscatul în cupe şi ochii sub zare. Orgiastici, noi doi în fotoliile noastre şi gardenia pe o tipsie de argint. Un triunghi amoros despre care simţeam cum că rătăceşte printre mai multe regnuri decît cele declarate
Şi ce va fi fost orgiasticul decît un nepăsător.

- O zi perfectă se cunoaşte după ultimele scăpărări, făcu Moştenitorul; iar mai apoi, pîndind de după norul de fum în care bălăcea ca o zeitate în halou de glorie:    The perfect type of a perfect pleasure !
- Ce anume dragule. A cigarette ? (mă strădui eu să citez din Oscar cel clasic)
- Nu. Uite ­valul ăla care vine spre noi.
Mai apucai să răsucesc privirea. Un ţunami cît casa trecu prin gard şi se prelinse pe perdeaua de mătase care nici nu clinti.   (Plăcerea perfectă te lasă nesatisfăcut.)  Şi Moştenitorul se întinse tandru în mobila lui rară; troznetul articulaţiilor amestecîndu-i-se mărunt cu scîrţîitul antichităţii:
- Mi-ai salvat viaţa.  Viaţa sau cam aşa ceva.   Trebuie să mă achit cumva; cum oare, dar.
- Spune-mi.   Chiar despre ce-ţi voi fi salvat.
- Viaţa începe o dată cu mizeria şi ţine atîta timp cît o cultivi.
- Ce anume, coane. Viaţa sau mizeria
- Mizeria, of course. Numai ea ne este apropriată. Viaţa e doar o neghină fatală crescută aleatoriu prin lanul mănos al mizeriei. Life is a matter of casualties.“

Şi, fumînd în linişte, Orlov îl cercetă pieziş pe Moştenitor, stabilind critic că frumuseţea nu îl ocolise ci îşi lăsase stigmatele adînc înscrise în carnea sa aurită. Iar vremea, în van îl bîntuise, cu nici vreun rid n-a întinerit.
- Coane, cum se face că arăţi ca un nufăr după ploae?   Fraged nu eşti tocma-ntr-atîta.
- Sunt acasă, Niki.    Sunt acasă
Dincolo de ape, totul cade. Pricepi  Dincolo de bărăgan, totul se surpă. Un vîrtej întreg şi noi îi stăm pe buză. Iaca atunci cînd vom da la o parte ghimpii gardului nostru şi vom iţi priviri întrebătoare, Opus Dei va fi doar un deşert egal, un vid lipsit de orizont. Numai eu, maniac şi retardat voi fi păstrat aici dovezi despre cele dispărute deja. Şi nu asemeni lui Noe, care a ţinut în corabia sa din toate cele pentru a lua geneza de la-nceput.  Eu n-am strîns decît à propos-uri, replici, ironii, probe în care se spune despre  Am cea mai frustrantă galerie care să reprezinte ceea ce nu va mai fi. Tot ce nu va mai fi!  Ca un fel de tiflă de rezervă, căci nimic nu se va mai putea face din nou – dar colecţia mea de dosare, atlase şi clasoare va fi intactă; cercetabilă; ordonată. Numai că nu o să mai intereseze pe nimeni. Noi doi vom fi fost plictisiţi peste poate deja.
- Ce-i coane, ţi-e ignobil să-ţi plîngi de milă numai ţie şi atunci căinezi Lumea?  Nu zice Heraclit din Efes că dacă lumea ar pieri prin foc, ea ar putea fi reconstituită după mirosurile rămase De fapt, ce cauţi aici?
- Milosteniile deşertului.  Descifrez geografia pustiului din dosul pince-nez-ului de citadin. Dobrogea asta e-un fel de coadă a lumii. Dar uneori, podoabele chiar acolo le şi găsim. Vezi şerpii
Patru parce bete mi-au tors tot atîtea fire şi pe nici unul nu îl încheiară; ci doar le împletiră laolaltă prinzîndu-le în cerc. După chipul şi asemănarea lui Uroboros.
Mă aprig ruşinam de rănile ce purtam drept trup. Şi-atunci le voi fi ascuns sub platoşă grea de odoare. Nici sîngele nu se mai zăreşte cînd curge printre granaturi şi rubine.
Vîrsta de aur – epoca în care fiece clipă îşi avea blestemul ei şi fiece blestem se împletea cu următorul. Eream bogat. Atît de bogat. Întru tot şi toate. Dar ce folos. Căci erea de-ajuns ca aceasta să stîrnească o invidie pentru a-mi nărui tot imperiul. Cum să mă suport astfel, cînd puteam aduce tulburare celorlalţi Aşa că am ieşit din văzul lor. Ca să nu îi mai ispitesc.  Cine gîndeşte să mă caute în acest loc?  Pe graniţă. O mărginime întreagă şi toată a mea easte
Şi cu o jumătate de gest îmboldi capacul unui cufăr să se desfacă. Acte tocate varză, contracte, pacturi, înţelegeri; poliţe, creanţe, numerare. Un cadastru economic, şi-ăla istorie fiind.
- Iaca semnături. Cîte vrei Dacă mă duc la Forreign Office să le răscumpăr – am finanţe şi pentru partea de Lună pe care n-o am achiziţionat la ultima licitaţie.
- Dar pe-aici?  Pe-aici nu mai doreşti oarece?  Taman în Lună?
- Păi coane, gîndeşte şi mneata. Am marginea (tivul/ festonul) şi cum totul e întreg / rotund / revolut – marginea  asta  e precum gaura la faţa de pernă. Aşa că vezi bine – am marginea, am tot.
- Şi totuşi, n-arăţi ca un om cu bani. Te ţii bine.
- Dacai şti cu preţul cîtor sacrificii   Habar nu am care este cifra mea de afaceri; cîte bunuri am în posesie ori cît cheltui într-o singură zi. Mă păzesc cu străşnicie de orice fel de act şi-i las pe alţii să se erodeze văzînd de averile mele. Şi-apoi, ştii şi tu, coane,pe cei hrăniţi cu seminţe i-a arătat mai frumoşi decît pre cei ţinuţi în multe desfătări
Şi, după ce-şi lungi ochii asupra mării, urmă:
- A venit vremea să mă întreb dacă nu cumva, adevărata mea dobroge n-o fi aia de colo. Neagră, unduitoare şi plină de spumeOpus Dei a devenit ceva toxic. Viitorul este al pastişelor. Plagiaturi paralele în acord cu nevoile fiecăruia. Îmi pot patenta imperiul Secretul ospiciului perfect este să-l extinzi infinit. Vizuina desăvîrşită nu are ziduri ci doar geometrie variabilă.
- De fapt, dai bir cu fugiţii.  Pe sub nisipuri. Prin fund de mări.  Azilul în care cu sîrg te piteşti e chiar fuga la care procedezi. Te retragi cu nonşalanţă bezmetică în propriul tău discurs. Te retragi nicăieri; iar eu după tine. Demonii măcar au locul lor clar stabilit: pe pustii.    Dar tu?
- Dobrogei mele îi lipsesc deopotrivă demonii şi îngerii. M-am îngrijit eu să-i înghit pe toţi. Ai acceptat să mi te alături în acest autosechestru
- Din vreo curiozitate de ascultător.  Căci cel ce ascultă se chiar împerechează cu cel ce povesteşte.  Istoria ta devine istoria mea; de-ndată ce mi-o propui.
- Iar vocea mea – oarbă şi surdă este de-i lipsită de auzul tău   Eşti generos, Niki?
- Nu.  E cea mai reavănă plăcere.  Atenţia mea e plăcerea mea; pe care ţi-o ţie aduc drept omagiu. Trebuia  să ies  cu tine  în  afara a  orice  pentru a vedea cu-adevărat tot. Ai făcut tabula rasa din convenţia antropică. Pe mine de ce mă mai rabzi?
- Şi cine spune că tu aparţii convenţiei antropice  Doar m-ai salvat.  Care altul o ar fi fecut?   De-altfel, atunci cînd demonul binelui îţi dă ghes spre ceva onorabil, nu uita că acolo sus, cineva vede toate faptele bune comise şi administrează pedepse pe măsură.
Orlov, privind larg peste parapet şi scoborîndu-şi genele:
- Obositor instinct m-am găsit a practica.
- Vino să te odihnescFluctuat nec mergitur  Haide, dragule; doar n-o să te-neci cît timp te ţin eu de mînă.
- Dar poate nu mă ţii de unde trebuie.“
           
Nepăsarea aurie a Moştenitorului scăpără ca un brici sub tandreţea brutală a lui Orlov. Fascinaţia se instalase ca o putoare, irizată de nuanţa apusului. Chirurgul scrumă lejer, cu mînă absentă:
- Devenim inseparabili.
Transplantul de istorie funcţionează. Cu gîndul la poveştile tale, am ajuns să nu mai pot trăi decît cu ele.
- Şi ce glorie e mai mare: să vrăjeşti sau să te laşi vrăjit?
- Să fii chiar vraja.
- Atunci cînd vraja e un cîntec parşiv, scurs de pe buzele unui plictisit?
- Atunci cînd vraja e foamea crudă cu care-ţi cer fiecare frază şi-ţi sorb fiece cuvînt. Iar tu te supui. Boierule. Numai o urîţenie ca a mea îţi poate satisface frumuseţea.
- După cum numai o serenitate ca a mea îţi poate umple ţie cruzimea.
- Sunt crud?
- Eşti.
- Cît?
- Calificativele ieftinesc.
- Destul?
- Nicivreodată îndeajuns.


Pînă să se înopteze de-a binelea, focuri multe se aprinseră în candelabriile ca neşte boscheţi suspendaţi. Lumina zilei se prelungea machiată gros pe toată durata întunericului:

Moştenitorul → Orlov

- Te primesc cu toate salvele mele estetice, doar eşti ambasadorul hidoşenieiThrift & prudence are mere sins to me. Risipa de splendoare e una din virtuţile mele domestice. Şi nu spunea Ibn Khaldun că naşterea unei forme de lux atrage după sine naşterea alteia?
- Mă consolezi asupra risipei de flegmă prin care mă socializez.
- Frumuseţea dispune la mai multă. Spune-mi, şi cu scîrba e la fel?   Graţia este forma mea de a pedepsi. Tu Tu ce faci cînd te cerţi cu Lumea?
- N-ai vrea s-ai ştire.
- Dar o să am.  Vom fi convenit să facem schimb de iaduri. Al meu este zdrobitor de confortabil. Pe-al tău, însă, îl simt a fi confortabil de zdrobitor.
- Culcă-te cu mine, atunci Vom pescui unul în tulbureala celuilalt.
- Prea bine, dar. Hai să-ţi arăt budoarul.


.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire