vendredi 22 juin 2012

Dr. Jekill & Mr. Hyde


(Încunoştinţarea)




Orlov

Îşi luă gardenia de pe birou. Se simţea fin şi destrăbălat. Fără a şti de ce. Ori a considera maniera.

Seară.     O gîrlă leneşă, sugrumată-n corset de betoane.  Şi-o noapte adîncă; şi-o arşiţă ce urcă dinspre chiar apa ce se tîrăşte pîn albie. Orlov e cu faza mare la citroën. Foşneşte vag, apropiindu-se pe sens invers de Tribunal.
Praful colcăi topindu-se încetişor cu flacăra dedesubt. O picătură minusculă se iţi în vîrful acului. Mîngîind gardenia cu palma răsfirată; trecîndu-se prin ea cu totul, chirurgul adăstă o vreme cu seringa abea ţinută între două degete.
Care din ele mă doreşte mai aprig? Pe care s-o accept?“
Şi le acceptă.

În faţa Tribunalului –  o Hispano-Suissa aşa cum văzuse el cîndva; la Berna. Opri vis-à-vis de dînsa. Îi despărţea doar trîndăvia murdară a canalului. Protejat de caroseria în care picotea, se răsturnă languros pe scaun şi, dibuind cu mîna pe bord, dedu cale unui Chopin nocturn. O sudoare molcomă îi inundă tîmpla.  Privea  statuile Tribunalului.    Privea Hispano-Suissa. Şi de pe bancheta de-alături îl năpădi parfumul de gardenie prelins din colivia în care îşi înfipsese ghiveciul pentru a-l transporta. Interiorul citroënului avea ceva de seră strîmtă. Gardenia aproape ţipa. Din Hispano-Suissa ieşi agale şi tărăgănat un individ asemănător cu automobilul pe care îl părăsise. Într-un costum alb. Trecu de parapet cu lejeritate de animal îndelung exersat la steeple-chase.
Se        uită        o       vreme      la       apă.

Din cealaltă parte a gîrlii:


Moştenitorul deschise portiera cu o lene indescriptibilă.
I se părea că oricîtă încetineală şi-ar fi aplicat, viteza momentului cu care se lupta rămînea la fel de fulgerătoare. Adăstă cu un picior scoborît şi cu celălalt pe rama caroseriei. Mireasma de mîl chema cu şoaptă alertă. Părul i se zbătu înciorchinat în valuri şi bucle. Radia tot. Nu ştia că de sus de undeva, un judecător îl privea. De deasupra tribunalului cumva.
Se batjocori la adăpostul orei de pustietate, făcînd pe reversibilul:
Tineret, mîndria ţării   Ajutaţi un biet bătrîn să treacă strada. Vă va răsplăti corupîndu-.“

Dar plictisul îl orientă mai eficient:
Parităţi: Urma paserii-n văzduh. Urma peştelui în apă. A bărbatului în muiere. Şi a mea prin această lume. Dacă eu mă pot lipsi de mine însumi, cum să nu se poată oricine lipsi.
A îşi vedea fiecare de treabă: Christosul pe cruce, calul să balege şi muierea să rîză.
            Ein unnütz Leben ist ein früher Tod  Aşa că, finis coronat opus! La urma urmei, cui pe cui se scoate Le contraire naît du contraire. Să le rezolvăm dintr-o singură mişcare!
A te retrage înseamnă să nu faci nici o alegere. Iar a nu face nici o alegere este totuşi o alegere.   Aş vrea să ştiu de cine divorţez.   De trupul meu Ori de sufletul meu. Şi mai apoi, mirele cui devin ?
Sunt necruţător.  E singurul meu moment de glorie. Şi nu am de gînd să îl împart cu altcineva.
Fruntea ţărînii mele în ţărîna frunţii mele.    Amin.“

Ce las în urmă ?
Iată ce las. Joy and fucking happiness. Praful şi pulberea. O tocătură informă de resturi umane, arhitectonice şi bancare. O adunătură de familii ciumpăvite şi eu trecînd printre ei – prea auriu ca să stau alături de cecurile, creanţele şi activele lor Eu. Prea strălucitor, strecurîndu-mă prin bezna emanată din fiecare cută a boarfelor lor Eu, tăind în sens invers; eu regresînd, căci înaintarea acestora e o propunere de prăpastie.   N-am să mă sufoc cu ei, în legea lor, în societatea lor; foşgăind şi eu prin galeriile lor, tunele în timp. Şobolani dînd iama în anafură – neamurile disgraţiei proptind uşile de altar, dîndu-şi de pomană între ei zdrenţe şi firimituri, cadorisindu-se cu flori uscate şi invitîndu-se la banchete funerare unde chiar mortul e binecuvîntat şi împărţit. O lume a nunţilor de adio şi a parastaselor perpetue, în care fiecare casă are moaştele ei proprii la care să se închine; racla în faţa căreia să se facă de gardă cu cădelniţa aprinsă pînă la ultimul din neam, îngrijindu-i pe cei cărora le venea rîndul să devină relicve numa bune de tămîiat Veşnicie la nivel înalt pentru un Moştenitor de unică folosinţă, reciclat de cîte ori o mai mierlea careva din clan.
După înmormîntări repetate, las în urmă un cimitir suprapopulat. Abea de-mi vor simţi lipsa. De parc-ar fi careva capabil să simtă oarece Marile familii curtîndu-mă cu fecioarele lor somnambule; efebii lor bosumflaţi; văduvele lor insaţiabile. Ademenindu-mă să le mai rămîn oleacă; măcar pînă reuşesc să se infiltreze în instalaţia poftelor mele  Măcar pînă ajung să mă posede. Pînă ajung să mă-nghită. Ei şi încuscririle lor morganatice. Ei cu oraşele lor ca neşte ofrande aduse jegului. Ei şi casele lor ştirbe, descusute, sparte din temelie, belite din facere Cu livezi în care poamele cresc fecute ţuică şi borhot direct pe cracă. Stupi în care-şi ţin muştele la dresat – să înflorească pe căcatul adunat grămadă Ei şi boalele lor pe care le primesc de zestre şi le lasă-n testamente; protezele şi cîrjele şi măselele de tablă – trezoreria nobleţii – ţinute-ascunse-n safe-uri,  arătate cu veneraţie vlăstarelor tinere ajunse la vîrsta iniţierii, făcîndu-i să-şi ia de scop chiar senectutea iar bătrîneţea să le fie epoca de glorie. Amintiri din vremea sclerozei; tatuaje făcute pentru a însemna escarele Splendorile celei de-a treia vîrste. Al treilea Reich  Tinerii lor îi imită, lăsîndu-se să decadă, să se descompună de vii, cultivă molii pîn şifoniere, îşi strică danturile şi îşi beau minţile, se rup în pseudo-accidente şi-şi smulg părul den cap pentru a avea imaginea chelboasă a superiorilor lor senili.
            …Hipnotizîndu-i pe tineri cu ochii lor de sticlă. Fascinîndu-i cu surîsuri de faianţă ciobită.
            Ademenindu-i cu perspectiva grandioasă de-a fi asemeni lor. Bătrînilor.


Ce las în urmă ?
O prostie unanimă, grasă, covîrşitoare; din care s-a făcut obiect de cult, obiect de studiu. Obiect de propagandă. Prostia ca premiu; răsplată preţioasă. Prostia perpetuînd prostie. Puind, lăţindu-se, înghiţind tot. Prostia predată în şcoli şi universităţi – ca supremă binefacere şi hrană spirituală. Prostia; pervertind orice metabolism mintal, tocind şi astupînd, lustruind, înmuind, potolind.
Dar, cum tot ce-i mult se devalorizează, aşa şi cu prostia. Eutanasia.

Ah  Ce mai las eu în urmă
O îndelungă vomă. Pentru toţi acei copii satisfăcuţi. Înţărcaţi printre violuri.
Mîncăi fără jenă, îndopîndu-se sub ochii ticăloşilor lihniţi de foame. Rîuri de venin curgînd pe sub setea celor măcinaţi de febră. (Ce-ţi doresc eu ţie, patrie candrie – holde roz de grîuşor, crăpelinţă pentru tot ăst neam de şobolani!)
Şi mai las:
Ceruri opace – hăuri de nori fecuţi pachet, întreţesuţi să n-asude aerul prin ei. Mizeria atotstăpînitoare; de netăgăduit; mici crime nevinovate, delicte ale bunului simţ; păcate! Un iad uman, hibrid, de care nu te poţi apăra; căci comportă o infinitate de forme Nu există nici o strategie împotriva a ceea ce sărmanul Dumnezeu a creat. Atît de admirabil; atît de perfect. Atît de invincibil. Un Dumnezeu ajuns în ultima fază a tristeţii – propovăduind iubirea în faţa fiilor săi blasfemiatori.   Alege-s-ar ce ştiu eu!
Ah!  Şi cum aş mai ara prin ei toţi Şi cum ar intra plugul meu printre dînşiiAtunci cînd singurul meu plug e coasa!  Băga-mi-aş dobrogea-n Capitala lor! Ce-ţi urez eu ţie, ţară zurbagie?… Paşadia Măgureanu la puterea n. S-aibă parte numa de frustrangii pe care i-i doresc eu
Ce las în urma mea?   Pe mine însumi.
Cele mai spornice acumulări ale mele sunt pierderile. Eu sunt cel care moşteneşte. Cine să mă moştenească pe mine.

Şi dintre voi toţi, eu, iată, chiar pe mine mă aleg. 
De-agiuns îmi sunt. Nimeni nu-i pe măsura poftei mele.       
Sunt singurul meu leac.“




Ce lăsa el în urmă ?
Eremitul de aur al fameliei se săturase.  Prea multe foşnete, prea multe scînceli; prea multe chirăte. Prea multe băbăciuni – creaturi infernale & pisăloage, gata mereu să mai înmormînteze ceva sau tot, dezgropîndu-se unele pre altele între ele, plătindu-şi atenţii reciproce – comemorări care să le obişnuiască mai degrabcu cele ale veciniciei. Boarfe hemiplegice, scăpătate, jertfind în cutia milelor prin besearici bani călpuiţi, după cum călpuite le ereau şi păcatele ce le zvîrleau în tipsia popii, la spovedanie; şi după cum calpe le ereau şi năpastele de care se plîngeau strident atunci cînd dedeau peste făptura blondă a Moştenitorului – fantasma oricărei babe din neam fiind să îl aibă de dricar. Aşa frumos cum erea şi drept, cocoţat pe capră, mînînd boii / caii / inorogii. Business - class enterrement Iar el să-şi fluture batista şi surîsul imbecil: Happy funeral!  Funerall of you!

M-a iertat careva ca să-l iert şi eu pre el? Honni soit qui mal y pense; şi-atunci dar, fiţi cu toţii deopotrivă, căci nicivreunul n-a gîndit altfel.    Innocence be my revenge.

Oceane de noroi îl primeau la fiecare a sa descindere în Capitală. Se înmlăştina în mijlocul caldarîmului, luptînd din greu a se desprinde. Toamna, ca o flegmă amestecată cu căcat; iarna, un căcat pudrat cu naftalină; primuveara, un sezon împotriva firii, în care se ardeau frunzăriile ce nu apucaseră a fi arse la vremea cuvenită din motivul nesfîrşitelor ploi cu care novembre se prăvălea asupra oraşului. Vara se instala cu bruscheţea unei încinse care-şi ridică fustele-n cap în faţa propriei pofte. Căci nimic au ceva o putea umple şi nimeni n-o putea potoli. O vară coşmaroidă, picurîndu-şi opăreala zi şi noapte – damblagind şi tîmpind, sufocînd şi aruncînd în hăul deznădejdei pe orice aflător în puterea ei arbitrară. Noroaiele îngheţau cu noduri, apoi se feceau stive de praf; un noroi definitiv, un praf prezent oriunde şi peste tot. Noroi ce se scurgea de pe acoperişuri, praf pînă şi-n frigider.

Ce mai lăsa el în urmă?
Dorinţa furnicătoare a tuturor nebunelor ce-l voiseră. Nu pentru trupul lui de statuie ori pentru părul său zvîrcolit şi auriu. Nici pentru tăcerea sa ori pentru curiozitatea cu care îi plăcea să le cerceteze intimitatea. Nu. Nu pentru splendoarea sa. Căci erea de nereperat. Ele voiseră pe beizadeaua casei Soter, cel căruia, peste ştirea lui, i se mai spunea şi Midas (Foame de tine ţi-a fost şi singur te-ai îmbrăţişat, aur tot făcîndu-te.“) Averi fără număr picau în spatele acestui împovărat, sărăcindu-l de orice posibilitate de a trăi. Leprele – turbate şi cunoscătoare, se urcau pe el devastîndu-l, violîndu-l. Dar pe nicivreuna vrînd el, cu toatele s-uniră în a-l umple de lături, scoţîndu-i vorbe că nu de hoit de muiere i-ar fi lui dor. Aşa că, începu s-aibă căutare la celelalte cocote, ce doar îşi dzic femei. Lăcrima pe după colţuri, sequestrat în cuviincioasa lui muţenie, blestemîndu-şi d-a fir-a păr genealogia, afurisindu-i pe toţi binevoitorii clanului care o mierliseră făcîndu-l pe el legatar peste un  imperiu de zgîrcenii, fraude, cupidităţi şi înfumurări. Ţara lui Zgîrie-Brînză  zbătîndu-i-se la picioare, lingîndu-i tălpile, surpîndu-l de viu.
           
Ce mai lăsa în urmă
O pseudoaristocraţie bancară, în care nobleţea şi strălucirea ereau atributele contabilului. Nu ale auctorelui. Crema erau numărătorii. Hîrţogarii şi telalii. Cei care feceau inventare; dări de seamă. Slugile. Slugile ereau crema. Şi rînji amintindu-şi că o slugă nu ajunge în vîrf decît pentru a înlocui pe suveranul care-a delegat-o să-l înlocuiască. Dar tot aici şi tot rînjind îşi aminti şi de comerţul dintre Severin şi Wanda, ai baronului von Sacher-Masoch. Severin o instrumentează pe Wanda cu anumite prerogative – multe, variate şi intense. Dar Severin nu vrea decît să demonstreze inferioritatea ei. Căci imediat ce o wandă se vede deasupra, începe să abuzeze,-şi dea pe faţă cruzimea bunului plac. Wanda nu mai este suverană; devine tirană.
Aristocratul îşi reglează conturile cu neamul prost cedîndu-i sculele puterii. Aristocratul va fi degrevat de sarcina de conducător şi justiţiar; neamul prost va asuda. Neamul prost se va bate în arenă; şi nu turnirul cavalerului ci fugăreala slugii. Sluga, cea care şezînd în tronul suveranului cu diplomatul şi laptopul pe genunchi – vrea să ne convingă cum că s-a întîmplat şi o transfuzie de sînge albastru. Şi nu e revoltător. Pentru ca înlocuirea să funcţioneze unsă, trebuie să credem în mandatul trimisului.

Şi ce mai lăsa el în urmă.
Un morman de vulgaritate – ceilalţi. O tragedie a trivialităţii, a schimonoselii cu titlu de graţie, a grimasei cu titlu de surîs. Democratica urîţenie republicană şi egalitarată. Serbări în cinstea ei – culturnalii decavate în care critistorici ai artei sfîrtecau leşul tumefiat al frumuseţii, făcîndu-l poştă între ei, cercînd a mînji neprihănirea cu convenţiile lor postulate la rangul de edicte. Coprolalia vajnic făţuită cu care o blestemau, umplînd-o de lepra comentariilor lor. Curatorii artei muncind a o silui, scoţîndu-i  ochii,  astupîndu-i  urechile Aducînd-o  la aceeaşi neputinţă cu justiţia.  Şi-apoi, ştiau ei ce feceau – de la justiţie mai scapi cu un recurs. Dar arta nu te iartă!   Înainte de orice, imaginea trebuie schimbată (stricată/ pervertită/ sofisticată). Imaginea controla restul. Omenirea se supune propriilor ei producţii. Curatorii artei – defăimătorii ei, inventaseră arta conservă, arta şpriţ, arta clătită, arta hazna. Amestecaseră sexele adolescenţilor ca să-i calmeze/ ţină sub observaţie Ridicară piramide de steaclă în buza palatelor şi-şi vopsiră castelele în roz. Făcură dracului pe plac cu asupra de măsură, întrecîndu-l şi ghicindu-i poftele încă neenunţate. Îi înscriseseră numele, numărul şi sămînţa stearpă peste tot ce făcuse Dumnezeu şi în politeţea lui lăsase nesemnat.
Nu-şi merită nici Christosul, nici locul sub Soare.“
Beţi, ameţiţi, mutanţi ai modernităţii, semenii săi se tăvăleau în ce li se prescria. Legi, balans, echilibru, morală, rectitudine, putere, onoare – ofrandă ereau toate demonului ce acum nu-şi mai zicea Belial sau Abigor ci modă. Curent de opinie. Nici un arhanghel nu se mai încumeta (de silă) să vîneze pe-acele meleaguri. Îngerii migrau către noi orizonturi; atîţi cîţi mai ereau – specie pe cale de dispariţie. 

Păcătuiţi! Păcătuiţi! Păcătuiţi! – nici un păcat pentru astăzi?  Diem perdidi!  Pecco ergo sum!… Eliberaţi-, descătuşaţi-vă spiritele!  Nu există neprihănire – există pudibonderie Ruşine? Ce oroare! Jenă lipsită de suport, totul e la vedere, nimic să nu ne inhibe ! Nimic nu ne poate afecta !  Suntem în apogeu ! Iar apogeului nu-i urmează decît declinul. Să fim fireşti dar. Să ne prăbuşim.

Conveniseră cu toţii ca prin arterele tinerilor să curgă opiacee. (Nu Pămîntul-Mamă ne-a dat acidul lisergic, atît de prizat de tinerii acelor ani, ci laboratoarele Sandoz.“ - Bruce Sterling)
Conveniseră ca Marele Premiu să fie sortit născocitorului de spermicide. Conveniseră ca laptele mamelor să fie îndoit cu supă concentrată. Conveniseră; ca şi lacrimile să conţină conservanţi iar sîngele,  coloranţi şi arome sintetice.  Conveniseră asupra numărului de copii torturaţi. Asupra mutilărilor; asupra permiselor de naştere; asupra paşapoartelor de trecere; prin viaţă. Reglaseră şi regulaseră tot. Hăcuiseră orice. Tranşaseră oricît
Un singur lucru le scăpase: dobrogea Moştenitorului. Un bărăgan întreg – tampon de nisip între haos şi mare.
           
Dobrogea mea e teritoriu alodial. Nu plăteşte tribut pe prostie nici unui exterior.  Iar atunci cînd din voi vor mai fi rămas doar mirosurile Atunci cînd veţi fi atins frumuseţea sub forma unei grămezi de cioburi Atunci cînd hărţile voastre nu se vor mai adeveri
Atunci.     Dobrogea mea va fi orişiunde.“

Privesc unii prin ochii altora. Îşi trăiesc vieţile unii altora.  Se luptă unii cu armele celorlalţi. În încercarea de-a cuceri nişte blazoane spurcate.
Voi alege prin care ochi să privesc.  Iar sensul îmi va aparţine.  Şi-n lăuntrul minţii mai abitir o să m-arunc. Fără luptă. Căci pe cîmpia lui Marte se înfruntă egalii. Cine-mi sunt mie aceştia? Şi-apoi, asemenea acţiuni dizlocă mari efluvii de tandreţe Secătuitoare frumoase istoviri. Eu nu voi obosi decît pentru mine.  Eu îmi sunt singurul egal. Viaţa ce voi trăi eu va fi estetică precum o liturghie. Inocentă ca un fratricid. Covîrşitoare cît o sonată.
Privim prin ochii altora. Mergem pe picioarele altora. Şi trăim din munca altora. Nouă nu ne mai rămîn decît plăcerile. – Plinius cel Bătrîn.
Aşadar, să fie plăcerea un pseudonim al morţii?“

Fascinaţia sterpitudinii deschide cale unei domnii magnificente în imperiul recluziunii mele. Un guvern odios numit Voluptate şi eu însumi – un înger-îngeraşul meu care să-mi îndeplinesc mici dorinţe oribile. Mă voi mortifica/ desfăta într-un autoritual de conservare. Un anotimp întreg şi tot în Rai să mi-l petrec, înfipt în propria mea venă ca pruncul ce nu vrea să se mai nască.
Şi după ce-mi voi fi cu stoicism suportat plăcerile. După ce eşecurile cu succes mi le voi fi practicat, iată, aflat la capătul de jos al unei vieţi de vise decrepite, somnul să-mi aflu-n scutece de plumb, împlătoşat tot în coperţi de marmuri, intrat în groapă ca la teatru şi în sicriu ca în costum. Cea mai mare ispită e odihna.      Eu mă voi plictisi doar.
Cum să vă exclud; cînd nu existaţi.






Ieşise.    Ieşise din orice.  Lăsînd în urmă un iad croit din Opus Dei. Lucrarea Domnului, pe care el o recupera într-o formă splendidă. Dar tot chinuitoare. Un paradis – oricît de crud, fantast, compozit şi scelerat ar fi – tot a iad aduce.
Da.    Ce mai lăsa?
Un timp revărsat din matcă peste covîrşitorul pămînt al nepăsării.        Asta lăsa.


Orlov îl aşteptă să urineze.    (Credea neclintit în relaxarea opărită a acelei ore.) Aşa că trăi oarece nedumerire cînd îl văzu întinzînd braţele în aer, la distanţă de corp şi, cu o mişcare fulgerătoare, dreapta trecu pe încheietura stîngii. Individul mai rămase un timp în picioare. Apoi se întinse pe pămînt; lîngă bordura de ciment. Braţul stîng erea lăsat întins peste gîrlă. Orlov se întoarse înspre bord. Apa sforăia încet dincolo de portiera lui.   Avu un declic brusc.  Şi totuşi moale. Tipul cu Hispano-Suissa şi-a ţinut mîinile întinse ca să nu-şi păteze frumuseţe de costum colonial. Zăcea în linişte, ascuns după vehiculul pe care n-o să-l răstoarne nimeni multe zile.  De la distanţă nu se vedea nimic; din partea aceea a traficului.   Numai de pe banda astalaltă. Iar cînd eşti în trafic priveşti înainte, nicicum lateral   Demară zgîriind carosabilul, întoarse pe pod şi opri în bara Hispano-Suissei, treaptă-n treaptă cu Tribunalul. Pentru o clipă, atît cît privi la trupul prăbuşit, i se păru că ţîşnitura prelinsă avea ceva de bijuterie topită, eliberată din plictiseala cine ştie cărei vene de nemuritor compromis.
Îl luă pe sus, îndesîndu-l în citroën ca pe un dèja-hoit. (Cu cît ai mai multă grijă de un muribund, cu atît îl îngropi mai tare.)
La camera de gardă, o stagiară tremurînd ca frunza la vederea dîrei tîrîş şi a albului muşcat ca de vin.



Către dimineaţă.  
Stabil, colonialistul mînjit zăcea într-o rezervă cu un singur pat. Într-un fotoliu, la fereastră, Orlov aţipise un minut.
Tresări sub pianul greu ca o cobe.
Se apropie amintindu-şi de gardenie şi de Hispano-Suissa. Cadavrul nu deschise ochii, îndrugînd fără să-şi privească samariteanul:
- Unde s-au găsit gnossiennele astea atît de lente
Orlov se aşeză pe marginea patului, desluşind chipul unui idol de aur:
- Reinbert de Leeuw.   Le am încă şi mai încete; cu Leo Brower; la guitară.   Vă culesei azinoapte; dîn faţa Tribunalului.
- Se presupune c-ar trebui să mulţumesc cu lacrimi în gît.
- Oh, nu. Dar secţionarea transversală e păguboasă deoarece se pot coase. Next time încercaţi în longitudine; ori măcar la jugulară
- Ţ!     Mi-aş  fi  nenorocit  costumul.   Credeţi  că  nu m-a încercat tentaţia tibialei?
- Ah, costumul V-am împlinit eu temerile. Redingota măcar e făcută scoarţă pe mîneci şi pe rever.
Dărîmatul zîmbeşte vag, păstrîndu-şi în continuare cecitatea.
- Nu sunt chiar atît de ne(re)cunoscător.  De cîte ori am fost răpit pentru a mă trezi printre gnossienne?

- De ce…, făcu Orlov sugrumat.
- Cred că aceasta e o întrebare pe care eu ar trebui s-o pun. Cine ţi-a dat dumitale dreptul de-a interveni Profesia?  Nu ereai de gardă.    MILAMila nu-i un păcat care să intre în vederile mele.
- DE  CE ?
- Suicid → probă de dragoste nemăsurată pentru sine însuşi, zice sfîntul Bonaventura
- Sau martiraj întru Satana, zice sfîntul Bruno.
- Nu eu am cerut să exist. Cînd s-a răsturnat cutia Pandorei, pentru mine n-a mai rămas decît plictisul.  Vrusei şi eu să mă joc de-a Pivniţele Vaticanului. Ceva gratuit. Arbitrar. Şi care rima somptuos cu tanti oarba cu balanţa. La mère maquerelle de la stabilimentul cu magistraţi.  
- Probabil că n-aţi mai avut de-a face cu gratuitul şi cu arbitrarul din moment ce v-aţi destrăbălat cu asemenea violenţă.
- Tînjeam prea aprig după un mod de-a mă integra printre ceilalţi. Întîmplător i-am călcat pe nervi. Deliberat s-au sîrguit să-mi acorde reciproca.   Ceilalţi; un lux pe care nu mi-l pot permite.   Aşa că le-am adoptat acea secvenţă a nonşalanţei care îi face pe toţi la fel de idioţi şi deopotrivă fericiţi că sunt cu toţii la fel.   N-or să-mi rămîie urme... Nu-i aşa?!
- Ba da. Unde anume ?
- For Godness sake! Im a married man!
- Poate se va speria. Dar poate îi va place
- Şi cum oare voi suporta să-i primesc batgiocura cînd va gîndi că nu-s capabil nici să-mi gestionez zilele Anyway. Cu cine am oroarea?
- Vă este teamă. De ce anume. Priviţi mai abitir în lăuntrul frunţii decît să vă treziţi.
Moştenitorul bătu din pleoape în sfîrşit. Iar ceea ce văzu îl făcu să înţepenească de uimire. De surpriză. Sau pur şi simplu din vreo halucinaţie intimă. (Bezmetic, parodic, miştocar:)
- Oh  Domnule Contrar  obiceiului  meu, se pare c-am agiuns în Rai Vă  ştiu  pe  de rost,  domnule  V-am adorat din vîrsta primei adolescenţe. Uneori eraţi singurul aer respirabil. Alteori – singurul scrîşnet pe care mi-l puteam permite. Noi am gustat din fructul veşted al exilului, căutîndu-ne rasa fără a ne-o găsi. Şi-apoi, fiecare, suspendat în memorie – am construit deopotrivă edificiile solitudinii. Iar de sfîrşit, am sfîrşit pe Insula Repausaţilor. Eream un imperiu în plină migrare.  Am rămas în vraja celui ce nu-şi află loc.
Înclină capul pe perna stîlcită. Încet. Sfîşietor. Şi nu era durere la care chirurgul să creadă că se pricepe. Era ceva putred şi violet care picura din chiar aerul pe care îl respira nenorocitul. Ape adînci foşneau din ochii ce se topeau ca neşte ţurţuri de chihlimbar. Abea acum erea răpus – nu cu o noapte în urmă cînd se revărsa tuturor însetărilor. Acum – în acelaşi punct de deznădejde şi peste putinţă de a se întoarce pentru a termina.
Orlov, trezit buimac cu un nume argintiu agăţat de haină precum cavaleriile postbelice.
Numai cînd apare celălalt putem practica o identitate.“
Şi apăruse. Moştenitorulzăcaş profesionist avînd drept preocupare diletantă automoartea.

Chirurgul renunţă să-şi mai aprindă ţigara.  Cu toată aparenţa de conversaţie, îşi dădu seama totuşi că individul intrase în sevraj. Se aplecă cercetîndu-l. O nouă suferinţă se înfigea de bună voie în ochiul său negru, o privire întreagă – şi-aia un insectar ceva mai sofisticat. Erea gata să-l întrebe ce elebor să-i bage pe venă. Gata să îl claseze şi să-i pună etichetă, cînd victima sa îşi ridică uitătura ca un val de miere, rostindu-se aproape de neauzit:
- Ce-i coane Te uiţi la mine ca-n oglindă
- Nu chiar.  Eu n-am îndrăznit niciodată. Deşi-mi ţineam mereu stricnina sub pernă.
- Zău aşa.  Să nu-ţi treacă pofta? Păcat. Reuşeam şi eu să-mi duc treaba la bun sfîrşit. Nici acum nu-i prea tîrziu… (mină implorativă)   Patru sute de unităţi de clorură de potasiu în perfuzie şi gata
- Numa-n plăcerea proprie-ţi stă gîndul.
Chirurgul se aşeză pe marginea patului. Avea o privire nesfîrşită, ceva de pustiu şi de fluviu ce străbate acea pustietate. Ceva care nu se întîmpla decît în teritoriile de taiga.  Îşi rumega elogiul. Ştia în contul cui fusese rostit.   Ştia deja.   Fusese  botezat în Volga melancoliei Şi întorcîndu-se spre cel ce aiura, se prezentă – cu numele, stirpea, armele şi istoria pe care o făcuseră ai lui. Iar răpusul surîse complice:
- Nikolai Orlov.  Ăsta îţi e numele de-acum
Orlov vru să peroreze un verdict, (non compos mentis).  Renunţă, reflectînd grimasa celuilalt pe buzele sale.        
Ziua aceea erea noaptea nr. 1002.







Mult mai tîrziu:


Lazărul se apropie de gardenie, o salută vag dar nu mai puţin curtenitor. Gardenia se zbătu flatată; Orlov se impacientă gelos. Iar Moştenitorul se răsuci cu un ochi fix de cunoscător:
- Nu-i aşa că atunci cînd mergi la concert, ea şade cu tine în lojă?   
Vine o vreme cînd nu ne mai putem împerechea după fire. Căci chiar firea e stricată şi capie.  Şi-atunci ne căutăm iubiri oneste în afara celor pe potriva perisabilităţii noastre. Iubim minerale. Iubim plante
Întrebatul se întunecă de spaima de a fi tras la răspundere. Spectrul interdicţiei se iţea nemernic.    Dar Moştenitorul schimbă ca şi cum distrat:
- Am o pereche de troteuri care-ţi poartă numele. Pedigree vechi. Înaintaşii lor fornăiau în grajdurile reginei Maria
Orlov se scufundă în scaunul de lîngă birou.
Afară se închegase un nor jos, cu pîntecele umflat de speranţele însetate ale celor ce îl aşteptau. Erea primul care se abătea după patrujde zile de arsură. Un post general; şi pentru chibzuiţi şi pentru dezmăţaţi. O secetă ca un vis vîscos. Dimpreună cu un plînset ce se porni rarefiat, voluptuos, mînjind văzduhul cu dîre ude – ploua.  Şi chirurgul îşi aminti de o anume rană scursă într-o gîrlă noroioasă:
- Plouă, boierule   Iar eu nu voi să crez că între tine şi norul ăla s-a instalat principiul vaselor comunicante.
- Da cum, dragule.   E un miracol să preschimbi sîngele-n apă.  Am eu faţă de măsluitor? Şi-apoi, nu-ncerca să scoţi drept bizar gust al sacrificiului ceea ce este doar o tentaţie a absurdului. Eu sunt boier, nu martir.
- Şi eşti sigur că boieria asta a ta nu te martirizează?
- Dar tu de ce-mi spui boier   (?)
- Melancolia e singura nobleţe pe care o recunosc.
- Atunci consideră-mă cap imperial.

- De ce-ai făcut-o.
Şi Moştenitorul se-ntoarse, rîzînd:
- Vreai să mă vindeci?  Capriţ Poftă arbitrară  De ce nu  (Într-un sictir imperturbabil, cu nişte priviri tulburi, expediate razna peste jegul pavimentului şi cu o gură strîmbă de dispreţ.)

            Iar Orlov simţi cum cade într-un vertij de mînie; pătrunzînd, inspectînd, inventariind splendoarea nebunului ce-i şedea statuie-n faţa ochilor.
            Întinse braţul drept, dezarticulat, încet şi nesigur.   Rămase-n aer o vreme, apoi îl aşeză unde-i fusese gîndul dentîi – pe umărul celui pe care nu îl lăsase să expire. Dîra de zîmbet persista dementă pe buzele cele dispreţuitoare. O streche fără margini îl cuprinse pe chirurg, ca o furtună ce dînd năvală, îi asmuţi şi ultimele urme de echilibru.  Cu o mînă îl trăgea afar dîn fotoliu, cu cealaltă-l desfăcea de perfuzie Îl tîrî, împingînd un picior în uşa ce se zbătu scîrţîind. Abea se ţinea pe picioare nenorocitul; nu conta.
- Capriţ, ha?  Poftă arbitrară?!…
            Mai că i se prăbuşea. Mai că-l ridica din nou. Străbăteau coridoarele spitalului – progresiv mucede şi îmbeznate.
- Ala-bala-portocala – intrăm aici sau dincolo? Cu punga la brăcinar sau cu plămînii-n palme?!
            Alt şut răsună bufnind pe sub ecourile zidurilor.  Alt şut, altă efracţie în domiciliul durerii. Haosul neputinţei chirurghiceşti. Haosul autosatisfacerii lor; a celorlalţi. Feşe, cîrpe, jale şi puroi. Ligheane răsturnate, nesfîrşite trasee de sînge şi căcat, hărţile unei lumi în care mormane de cadavre se zbăteau neputînd renunţa la juisarea continuă pe care şi-o protejau şi şi-o alimentau.  Plăcerea de-a te consuma la infinit; de a rămîne suspendat în propria boală, atunci cînd boala e o broşă pe care singur ţi-o ai ales.
            Treziţi  de  viforul  cu  care  Orlov  îi  năvălea,  îşi  repede  amintiră  de-ndatorirea de a geme. Priveau cocheţi, ademenitori spre atenţia cotropitorului. Nimic nu le ajungea în materie de admiraţie. Nu puteau fi săturaţi. Putorile lor pluteau ciumă, izbindu-se-n ferestrele bine ferecate – să nu scape vreun iz dincolo de perimetrul acelui iad cu acte-n regulă. Scrîşnetele, hîrîielile, clănţănitul şi vaietele se amestecau într-un balamuc sonor, gata să înlocuiască orice sănătate cu dezmăţul grotesc al plăcerii pe dos. Căci răsturnate ereau toate cele iar năpăstuiţii ereau doar neşte curve bete, cu gaidele-n sus pîn culcuşurile lor oribile, arătîndu-şi nurii escarelor, farmecul eczemelor şi eleganţa plăgilor. Năpîrleau flegme în aşternuturile îndoliate de jeg. Scuipau cheaguri de delicii tuberculoase – germeni plini de viaţă scurgîndu-se pe pardoseli; pe tavane  Într-un aer coroziv; greţos şi stătut ca o condamnare la respiraţie.
- Mai vreai, boierule ?
            Şi o spusese şoptit.   Tărăgănat.   Îngălat; ca tot ce îi arătase.   Aproape încurcîndu-i cuvintele printre vîrtejurile aurite ale părului. Aproape muşcîndu-i auzul. Aproape sugrumîndu-l. Ceea ce îl făcu pe Moştenitor să se redreseze clătinîndu-i-se-n braţe şi să-i răspundă pe potrivă  onctuos miere:
- Mai vreau.

Tîrziu, după ce se-au întors, reluă:
- Ai cu-adevărat stofă de înger păzitor.-ntreb însă ce demon te-o veghea şi pre tine.  
- Unul mai tare d-înger decît sunt chiar eu, făcu Orlov.
- E bine să ştii să ţii alegi singur.   Îmi dai voie?


La amurg coborîră din citroënul chirurgului. Hispano-Suissa stetea cuminte unde fusese priponită. Moştenitorul încălecă balustrada şi intră în spaţiul de unde începea albia. Pe peretele de beton se vedea o scursură întunecată.
- Sunt animal curat. Nu las mizerie nici cînd sîngerez.
- Sîngele e ceva murdar?
- Atunci cînd se revarsă în contul unei plăceri autiste.
- Există şi alt fel de plăcere?
- În afara sîngerării?!   (!) …
- Ce simţi cînd îţi vezi propriile dîre?
- Mă sedează.   Înseamnă  că  pot lăsa ceva.    Fie aceasta o  ţîşnitură  de sînge.  Zădărnicia mă  excită.  Aminteşte-mi că se-alege praful şi-o să mă urc pe pereţi.
           -  Ei, da.     Ţie-ţi trebuie doctor de cap, nu de picioare.        
           - Şi doctorii ăia cu cine crezi că-şi dau doctoratele ?…


Ajunşi tardiv la Orlov acasă.
- Bauhaus, quelle horreur! Pot să duc eu gardenia? Cum rezişti în asemenea imobil?-l.  Scapă de el.  Cea mai piezişă travestire a burtăverzismului.  E un art-deco pe Polonă. De zile mari A pus un austriac ochii pe ea, dar dacă sari în timp util, s-ar putea s-o înhaţi.  Mai e una liberă pe Hristo Botev, lîngă aia făcută de Marcel Iancu. Îs case căcălău şi tu zaci în puşcăria asta  Şi unde, în buricul urbei.   Casă la şosea îţi trebe, coane. Aristocraţii locuiesc la ţară.  Să fim periferici. Numai astfel vom scăpa de strîmtoarea vulgarităţii.
- Îmi dai lecţii de viaţă? (Orlov rînjind.)
- Ah! Zaraf grăbit, mereu îmi aminteşti că-ţi sunt dator.  Mi-ai salvat mie vieaţa? Sau pur şi simplu ai vrut să ţi-o însuşeşti  Cum, nu ştii? Viaţa e-o formă de moarte voluntară.  Aveai nevoie de un nou curs iar eu duceam lipsă de motiv să merg mai departe.  Suntem perfecţi. Şi dacă punem la socoteală şi gardenia, sărim şi peste banalitatea cuplului de drept comun, trecînd la rafinamentul menajului à trois


Spre prînz:


Sub un plafon plumburiu, Moştenitorul îl căra pe Orlov la una din căşile lui de prin Capitală.   Undeva pe General  Berthelot colţ cu Spiru Haret. Trecură pe sub poarta grea, domnească. Intrarea în casă erea ca în ruinele lui Poussin. Doi barzoi se scurseră lenţi peste parchetul complicat,  ca o miere pe-alocuri topită. Băură un pinot gris în tăcere. Ascultînd ţîrîiala elegantă a ploii ce se vărsa pe strade.
Un val-vîrtej îi trezi din letargie. Barzoii se încolăciră spre glasvand. O făptură frumoasă/ incertă dedu iama în living. Obrazul îi palpita de o vioiciune străvezie. Eşarfa din gulerul cămeşii strălucea perlat pe lîngă părul de culoarea castanei. Îl scrută insolent pe Moştenitor şi emise un salut prelung, ondulat, cu accent tulbure. Se mişcă batjocoritor pe neşte coapse lungi, strînse-n haine de nuanţa pietrei. Se mişcă asemeni acelor năpăstuiţi ai firii care-şi leagănă şoldurile crezînd că vor trece de ceea ce nu sunt. Se opri în dreptul fotoliului în care zăcea stăpînul. Se aplecă mult pînă ajunse să-l sărute. Dar nu se mulţumi cu atît, ci îi sfîrtecă buzele; ca mai apoi să-l lase. Ducîndu-se într-ale sale. (Your money can buy any love But Ill hate you for free!)
- Maud.    Nevastă-mea.
- Eşti sigur?
- Că erea Maud?
- Nu.  Că era nevastă-ta
- Citîndu-l pe Mick Jagger – Shes the prettiest pet in the world! Un european nu îşi practică viciile. Un european şi le întreţine doar   (Ultimul  meu  amant  erea  femeie. Nu  văd  de  ce prima mea consoartă n-ar fi băiat – Maud, o  soţie ideală. Dar mai mult ca soţ…)
Moştenitorul îşi tamponă cu grijă noua rană şi nu se putu abţine a privi înspre încheietura bandajată. Drept care Orlov îi răspunse:
- Pe lumea asta, toate au rimă.
Iar Moştenitorul a surîs complice, corupîndu-l să îl urmeze undeva departe. În muchea unui bărăgan de care numai dînsul avea ştiinţă. Ori competenţă.
(Dacă sunt mai în vîrstă trebuie să mă respecţi.  Dar dacă  sunt mai tînăr, atunci e musai să faci ce-ţi zic!)


.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire