vendredi 22 juin 2012

Delirium clemens

.


Oare visul nu poate fi aplicat el însuşi la rezolvarea chestiunilor fundamentale ale vieţii ?“  - André Breton.

Dar coşmarul ? (…)


Mare amator de dezechilibre, chirurgul îşi astîmpăra unele dintre pofte contemplînd excesele altora – pe care uneori chiar îi consilia cu îndrumări de cunoscător şi înveterat practician.

- Furnizorul nostru carele eşti orişiundeFrînge-ţi-s-ar cîntarul, zdrobi-ţi-s-ar zăgazul, năpădi-ne-ai toptan Precum în mintea mea, aşa şi nicăieri. Zăpezile noastre cele spre supradoză – dă-ni-le nouă astăzi. Şi ne iartă nouă delirul nostru precum nici noi nu iertăm Lumea. Şi nu ne duce pre noi în trezie ci ne izbăveşte de samariteni. Că a ta este Capitala şi febra şi greaţa – a macului, a cînepii şi-a sintezei, Amin.      
Haide, Niki Bagă-mi-o    M-ai pescuit din balta propriului meu sînge.  Şi uite-mă rămas înfipt în cangea ta.
Moştenitorul strălucea. Îşi bătu pleoapele molatic şi împinse cu umărul în catifeaua divanului. Chirurgul îl lucra cu dexteritate, rapid; concentrat.  Susţinîndu-l. Arcuindu-l ca pe ţipar.
- Ia zi, cît…, făcu Orlov.     O sută    O sută cincizeci
- Cîntărirea conţine vocaţia nehotărîrii  → Trei sute, Niki!   Bagă mare
- Futu-te-n cîrcă de nebun, eu te-omor, eu te-ngrop? O să vin cu o garnitură de metadonă şi ţi-o dau cu linguriţa, să te văd în sevraj cum urli de durere!
Moştenitorul se cabră surîzător; garoul îi lunecă pe undeva. Pernele gemură sub programul lui de dezintoxicare.  Dezintoxicare de orice exterior.  Cu o merinde melancolică – de prin cuptoare îngheţate bocnă, dospind morfina sub lăcate ca drojdia pitită în ştergare. 
Frigo – mon amour, dulăpior cu amintiri.
Ochii priveau cu intermitenţe – cînd în afară, cînd în lăuntru. Părul i se zbătu auriu, plin de vîrtejuri. Perfuzia se legănă în aer de cîteva ori. Căzu în propria lentoare, prăbuşit unei feerii albe. Respira din ce în ce mai vag. Mai încet. Mai discret. Un paradis întreg şi tot îi stetea înfipt în braţ:
- Hic mors gaudet succure vitæ Iar eu încep să mă cred nemuritor, căci tuturor le supravieţuiesc de-atîta timp, încît şi mie-mi vine acum, rîzînd, să spun că-n ceea ce pe mine mă priveşte, pînă şi soarta mi-e-mpotriva firii.  Căci iată cum, pe dos m-am  apucat să-ntorc  tot firul pe care pentru mine parcele l-au tors. De mă scufund în vreo capcană – să ştii că singur mi-o voi fi săpat – gaură-n cer ca să mă scald cu norii.  Plăcerilor tale merită să le sacrifici orice. Chiar şi pe tine însuţi.
- În lumina a ce minţi matale, coane, pînă şi adevărul devine onorabil.
- Un adevăr trebuie să sune a minciună ca să supravieţuiască. Şi doar o minciună-şi merită rostirea.  Cine-arnevoie de-atîta adevăr?  Obişnuiam să spun adevărul. Ce crezi că mi s-a  putut  întîmpla  din  cauza  cîtorva  astfel  de scorneli inofensive? Am fost amendat! Am fost pus să mint în gura mare timp de doi ani de zile – hard labour în folosul comunităţii. An incorrigible truth teller learning that only a lie deserves to be trusted!
Dar haide, Niki.  Zboară-mă niţel. Şi lecuieşte-mă de mine însumi. Chiar eu mi-s cel mai crunt nărav ce port.


Şi ceva, cumva. De parcă noroi îşi băgase-n braţ. Iar nu vise.-l doară şi foşnetul propriei cărni în timp ce respiră.    Frumos ca o cobe şi desfrînat ca o harpie, într-o singură noapte trăgea pe venă cît pot alţii-n şapte.


Orlov

            Drog = tehnică de revirginare. Izgonirea din Paradis e Căderea în Istorie. Drogul ne scoate din Istorie. Plonjîndu-ne într-un paradis de circumstanţă.  Ne inocentizăm cu porţia.“




Rătăcind.   Încă o dată, a cîta oară
Moştenitorul căzu istovit cu genunchii în ape, cu părul bătut de spumele mîngîietoare ale valurilor. De se-ar fi zis că dîrele albe şi sărate ereau singurul lapte ce-l sorbise vreodată.  Un cutremur atotsurpător îi uscă măruntaiele pînă-n străfunduri. Soarele se tîra afară din beţia mării însîngerat violat/ surîzător. Şi un delir de durere îşi făcu sălaş în mintea lui, pulsînd ca viermele-n hoit. Nici măcar agitaţie. Doar turbarea egală a unui pustiu de neînvins.
- Maică      Dă-mi orişice.     Dă-mi, iad de-ar fi şi ca pe rai îl voi îmbrăţişa. Căci iad de-ar fi; şi cît un rai mi-ar valora.


            La a treia bătaie de inimă părăsea Villa pentru o scurtă deplasare în port.


Ieşise.  Dintr-un fel de dezinteres atotcuprinzător care îşi lăsase balele pînă şi pe cele mai dragi apucături ale Moştenitorului, stricîndu-i toate tabieturile şi hăituindu-l dîn preajma vechilor sale intimităţi.         
Cină tardiv, la lumina unor lumînări cu iz de migdală. Totul era proaspăt. Mai puţin el. Zdrăngănind sastisit în porţelanurile de Sèvres, încercînd să se sature din admiraţia pe care monsieur le maître cuisinnier o lăsa să picure în faţa sa drept condiment la capodopera de nisetru pe care i-o slujise. Rieslingul crăpa de nervi în păhar, aspru, biciuitor, lansînd în aerul greu o mireasmă ca o injurie. Un Château-Bordel în vîrstă de o sută douăzeci de zile.
Măslinele visau calea-ntoarsă la Kalamata, cu osînza lor graţioasă cu tot. Iar căpşunele, isterizate, îşi dedură duhul prefăcîndu-se într-un putregai plin de seminţe. Abandonă tot înainte de a fi ajuns la jumătate.
Se pierdu niţel prin clădire. Un casino respectabil, golit cînd cu venirea lui, că nu geaba erea moştenitor.  Păstrase doar păharul într-o mînă şi fiola de vin în cealaltă. Marea nu clintea nici c-o picătură. Aşteptîndu-l parcă tot pe el să-i dea onorul pentru o furtună, ceva.    Un afiş micuţ se spulberă pe terasă, căzînd de pe-un zid.  Colîndu-se hulpav-miorlăitor pe glezna lui. Lăsă sticla între doi baluştri, aplecîndu-se absent să se desfacă din prinsoarea hîrţoagei.  Siren.  Scris cu letrine verzi albastre pe un fond negru, mat. Şi mai jos, titlul spectacolului din chiar acea seară: Călătorie la capătul morţii.  Ceea ce îi smulse un zîmbet şi o mare poftă de a urma respectivului aşezămînt.
Dacă pe papa Céline l-au loat À Rebours, atunci pot loa orişice…“ Îşi spuse şi coborî ceva mai puţin absent pînă la Rolls.

Ajunse mai înainte decît ora fixată pentru ridicarea cortinei.  Nu erea departe. Tot pe faleză. Un palazzo ciobit foarte, suspendat deasupra hăului. Liniştea se prelungea provizorie. Policandre învăpăiate aruncau lumini multe – şi nu ereau din cele de înfipt în prize, ci spermanţet cu feştilă. Mai reţinu, pe lîngă lipsa de foşnet a mării, nuanţa rece care scurgea din acele candelabrii. Dar ambele curiozităţi îl vrăjeau într-atît încît nici nu gîndi cînd trase de clopotul de la intrare.  Îşi depuse pălăria şi eşarfa în mîinile pline de solicitudine ale unor butleri spectrali, îşi drese niţel mănuşile de mătase, negre, strînse în moliciune pe fiecare falangă şi urcînd mult pe antebraţ pe sub manşetele cămeşii. Stropul de alb de la guler luă nuanţă de peruzea; căci totul erea fosforescent şi albăstriu de la bizarele focuri înfipte sub plafon.  Se auzeau rîsete şi clinchete de cupe.  Vals – La plus que lente / Debussy, executat de un conoisseur; parfum de cabernet; iz de smirnă topită şi de lemn ars. Şi valeţii desfăcură canaturi translucide, lăsîndu-l să pătrunză în sindrofia – bal – orgie care se întîmpla dincolo de ele.
Lume.     Nu multă.   Nici tocma puţină.   Taman cît pentru a utila un balamuc.
            Ultramarin, verzuri bolnave – putregăite, ori altele – acide, grozave, de neîndurat. Şi mătăsurile de pe pereţi – voaluri străbătute de curent ca şi însufleţite în răstignirea lor. Totul foşnea, şoptea, gîngurea ori chicotea. Şi toate unduiau şi se tîrau. Personagii surîzătoare, înveşmîntate în albastruri întunecoase îl înconjurau, privindu-l la întîmplare cu umărul ori cu tîmpla, dar niciodată drept. Evantalii ca neşte cozi de caşalot vălureau moale în aerul băltăreţ şi stătut. Vîrste diverse. Fără excese de formă. Fără decăderi umilitoare. Vîrste nefiresc de exemplare, cu ţinută şi conduită, cu verbalităţi şi cochetării – de la adolescenţă la senectute. Ca un pact de linişte de nezdruncinat în care cei prezenţi se legaseră să rămîie înţărcaţi.
Sala – enormă; fotolii pe margini, chiar şi divane şi intrînduri separate în care şoptitorii să-şi declame tăcerile în pace.  Moştenitorul căzu între pernele unei sofale. Pieptul abea-i mai sălta a respiraţie. Ochii rămînîndu-i priponiţi în tavan. O ceaţă groasă i se răspîndea din uitătură, desfăcîndu-se-n atmosfera ca un cofet.
Se trezi privit. De unde pîn-atunci hălăduise izolat printre nălucile petrecăreţilor. Se simţi cuprins, tatonat, mîngîiat. Şi împuns. De ceva incert, venit de la distanţă. Înainte de-a se dezmetici, o făptură mititică şi smaragdină foşni în faţa lui. Cu ochii cît neşte trandafiri scufundaţi, marini ca şi restul ce se mai întîmpla prin preajmă. Taftaua murmură metalic – un indigo plisat cu armătură şi corsaj. Arătarea înclină din claia de bucle negre şi, fără să clipească sub leşinul Moştenitorului, îi întinse un păhar de liqueur – verzui şi el şi tot incandescent. Mînuţa se dovedi a fi un soi de gheruţă de pasere; cu albul strident al vieţuitoarelor de adînc. O pasere de adînc.
- Chuis Clémence. Clémence de Rais. Vous êtez qui?
- Moi ? Chuis rien.
- RIEN est un etat desprit. Pas un personnage. Alors?
- Ma chère, voi fi încetat de mult să mai fiu un personaj; sunt doar atitudinea mea.
- Dacă nu crezi în vocaţia atitudinii tale de-a se împersonagia, atunci ce mai cauţi printre noi?       
Făptura îşi arcuise o sprînceană groasă şarpe.  Şoptise vorbe poruncitoare. O autoritate de copil boieresc care Moştenitorului nu îi erea streină. Pleoapele uşor căscate dedeau privirii ceva halucinant şi cuceritor deopotrivă; dar nici aceasta nu-i erea necunoscută Moştenitorului

Apoi, el îşi aminti de suma de desesperări în care bălăcea. Şi de sigiliul eşecului, singurul, de altfel, care-i stetea de parafă. Şi o înfiorare murdară îi muşcă încruntătura, surpîndu-l din mijlocul celorlalţi, dărîmîndu-l subit în vederea severă a copilei.
- Bea, îi murmură.  Tare ostenit trebuie să mai fii după atîta pustiu.
Goli cupa. Susurul din vocea ei îl aruncă în odihnă. Mai apucă doar să vază în oglinda monumentală de pe celălalt perete – că părul său nu mai erea aurit ca odoarele, ci albăstriu-verzui precum algele.   
Călătoria sa la capătul morţii începea cu clemenţa.


Îl loă de braţ, trăgîndu-l înspre caverna unui coridor. Cheia plînse în broască iar ei trecură pragul unei camere/ unui sarcofag. Clémence îl privi unduitor; debil. De o lingoare perfectă. Moştenitorul nu ştia de unde provenea lumina. Dar înţelese într-un tîrziu ce erea tapetul acela des şi colorat de pe ziduri. Fluturi. Prinşi unii peste alţii de-a valma. Presaţi; uscaţi; fixaţi. Suprapuşi în straturi cărora li se pierdea numărul. Ori poate chiar murii ereau în întregime zidiţi din aripile lor. Ca o zburătuceală încremenită; compactă. Şi un scheunat lung, lasciv, răsucit, coborînd de peste tot şi aşezîndu-se pecetluitor pe buzele desfăcute de stupoare ale unui mire fascinat.  Pereţii se apropiară iar el îi lăsă să i se prelingă asupra; în toate direcţiile; ca o furtună lejeră.  Un fel de sărut general, frămîntîndu-l din cap pînă-n picioare.         Voliera cu molii.


Se trezi în propriul său pat. Către amiază. A doua zi. Un răvaş scris cu verde malachit îi foşni sub braţ.

Chèr monsieur,
Mi-ai adormit în braţe ca un buştean, aşa că ţi-am chemat slugile  îndrituite a  te căra  pe  la  căşi.  Trec deseară să vorbim pe-ndelete.
Vostre Clémence.





- Eşti mai bine ?
- Pînă la fatal.   (Iar Clémence chicoti la fel de unduitor ca revărsarea unui havuz.)   Îmi pare rău; am pierdut spectacolul.
- Oare?…        O duci greu, boierule
- Ba nu. O duc taman după cum merit.
- Chèri, dar ăsta nu e trai. De cîte ori te-a năpădit ispita?
- Ispita?  (Moştenitorul se cabră surprins, însă mititica îl investiga necruţătoare.)   Dar Clémence, crezi tu că pre un înrăit ca mine doar  o  ispită îl încearcă?
- Doar una-i mai grozavă ca cellalte. De-ar fi cu toatele egale, se-ar prăbuşi secate-n vlagă.
- Dar te pricepi, nu glumă, Clémentine.
- Te-ndrum dacă vreai.
Năuc de-atîta-nfumurare, o admiră nespus cum muşcă dintr-un ciorchine de parcă ar fi fost măr. Şi o admiră în continuare cînd se cuibări lîngă el; pe magnificul său pat. În lipsă de mironosiţe sau curve ereau bune şi lepidopterele.
Ca la zece zile se tot văzură.    Pe la apus mai mult, cînd clemenţa i se servea dintr-un opel negru, ediţie princeps. Jucau bridge; se îndopau cu struguri confiaţi şi nuci coapte; înotau în faţa villei sau culegeau alge pentru supă.
Moştenitorul ajunsese deja să simtă fiecare dîră de privire pe care Clémence o lungea asupra lui. Nu era violentă; zurbagie. Erea calmă, cu ochii ei imenşi, de un albastru coclit, verzui. Ochi rotunzi de hrăpitor noptatic. Aproape lipsiţi de firescul scleroticii. Cu prea rare bătăi din pleoapa subţiratică. Şi din genele interminabile, ca un păienjeniş în care privirile celorlalţi să se încurce irevocabil. 
Ceea ce nu a mai ajuns să simtă/ înţeleagă Moştenitorul a fost pînda colată pe el ca o lipitoare. O pîndă vagă. Într-adevăr de nedovedit. Clémence îl aştepta în linişte.
           
În a douăsprăzecea noapte:

Clémence hotărî ca pe lîngă vuietul venit dinspre plajă şi foşnetul rochiei sale, să asculte şi ceva pian. Aşa că, sub ochiul îngrozit al Moştenitorului – prefăcîndu-se a ezita între aria pe coarda sol din suita a III-a pentru orchestră / Bach – Stokowski şi vreun concert de-al lui Alessandro Marcello ( astea două nu au nici urmă de pian!) – eşuă cu gheruţa ei imprevizibilă pe gnossiennele lui Satie.  Moştenitorul rămăsese lat în fotoliu în timp ce Clémence bîntuia traversînd încăperea.    Ar fi ţipat.      O ar fi oprit.    Vru să gesticuleze.-i trimită o grimasă. Nici măcar nu clinti.  Abea cînd sfîrşi al treilea gymnopediu reuşi să se ridice. Plutea ca un plumb plîns din toată întunecarea ce radia prin ferestre. Se lungi în pat. Niţel înclinat pe-o parte. Curînd se învîrti cu totul. Faţa îi trecu sub braţ. Ochii îi căutau hulpavi un punct de equilibru. Pe care nu-l găsiră în cele den urmă decît în propriile lacrimi.
Clémence îl admira pierdută în voluptatea ei mucegăită. Îl urma îndeaproape. Iar cînd au ajuns în dreptul gnossiennei lăutarului, Clémence i se apropie încet, torcînd, încolăcindu-se de plăcere şi năpădindu-l printre perne; cu o voce subţiratică, mătăsoasă ca o strună irecognoscibilă.     O orgă de şoapte:
- Şi care erea prima ispită?…      Ce şarpe grozav muşcă din tine şi tu îl ignori. Şi nici tu nu ştii dacă din graţie sau din nepăsare. Ce e mai greu – să îl hrăneşti sau să îl sugrumi? Să îl ucizi Sau să-l astîmperi. Ce dorinţă acerbă se zbate în spleena ta şi te face să gemi numai în vis. Ce nu poţi să-i dai şi tu tot ai vrea Şi roade cu toată rugina pe care-a făcut-o într-atîta timp de cînd munceşte în tine. Şi nici sîngele tău nu se mai poate urni din loc fără ăst cuţit înfipt. Şi nici trupul tău nu se simte întreg. Iar tîrîrea care-ţi ţine loc de mers – tare mult ai vrea să fie înlocuită de-o prăbuşire definitivă.
Greţos traseu; vieţuire de vierme.   Bătut în nestemate, ce-i drept.   Dar bănuind că numai ultima epuizare i-ar putea creşte aripi  Şi nu de-atîtea ori vei fi gîndit? Şi nu atîtea variante vei fi perfectat? Care mai de care mai aţîţătoare şi mai extravagantă. Mai fatală şi mai uimitoare Ce garderobă de posibilităţi ţi-ai croit? Aristocratică, largă, pe măsura ta chiar. Şi cum îţi treci memoria printre toate acestea spînzurate pe lîngă tine În mereu imediata ta apropiere Fără complici. Fără ajutor. Fără ştirea cuiva. Şi totuşi, iată că eu ştiu:
Accident !    Ţi-a lunecat piciorul în rîpă şi-ai avut de parcurs o prăpastie-ntreagă; şi tot degeaba; căci zîmbetul nu ţi-a fugit de pe buze. Încîntarea.  Dulceaţa de-a te admira în ultima clipă  Cîteva secunde şi ah! singurele  în care ai reuşit  să faci dragoste cu tine; să te iubeşti radical! Felix et beatus  Dar poate te-ar tenta mai mult viteza unui bolid. Încinsătura unui motor care-atîta aşteaptă – să-l arzi în cel mai nebun galop. Către cea mai cremene stîncă. Şi după ce doar un maldăr de fiare ar rămîne – Satie ar continua să curgă; de undeva de sus.      Probabil din chiar hăul numit cer.
Nu. Sigur că nu.     Artera tibială rămîne deliciul deliciilor. Te-ai desfăta cu propria revărsare. Ai bea un muscat lejer şi te-ai goli pînă la picătura de pe urmă. Ţi-ai audia gymnopediile şi, încurcat printre ele, propriul puls. În jurul tău, mlaştină de catifeluri în care tot tu ai bălti şi tot tu te-ai zvîrcoli. Şi-apoi…, o ai face la tine-n dortoar, păzit de brocarturi grele şi baldachin de atlaz. Ori în plin boullevard, mergînd în baston; redingota perfectă; cravata strălucind de prospeţime; şi doar trandafirul din rever ar fi uscat, chircit şi plin de praf. Şi doar tu ai şti că ţi-a căzut bandajul de pe-o rană nouă şi că de sub costumul tău atît de negru – o dîră udă porneşte-a scurge-n caldarîm. Dar tu te plimbi mereu. Te plimbi Şi te saluţi cu întîlniţii-n cale şi te priveşti în vitrina cu mănuşi, în oglinzile de pe coloanele negustorilor. Surîzi. Şi te deşiri! Surîzi către chiar cei pe care îi cauţi cel mai mult. Şi te aşezi. Îţi sprijini piciorul nobil peste genunchiul intact. Picăturile curg şiroi. Dalele sunt niţel înclinate – totul se duce direct în pămîntul din care răsar buruieni fericite. Şi o stare de tandreţe caldă te cuprinde. Cumva dincolo de îngheţul care totuşi bîntuie Toţi au văzut tot. Nici unul nu a observat ceva. Iar tu eşti mulţumit în sfîrşit. Căci n-au înţeles. Şi nu ăsta e delirul tău mic de serviciu – că nici unul n-a înţeles!?
Sau fiecare zi să ţi-o începi cu aceeaşi blasfemie:  Trăim în cea mai bună dintre toate lumile posibile.

Moştenitorul se răsuci; cu toată trena de lacrimi tîrîş după el. Patul ondulă, feroneria aurită a tăbliei gemu strident, cam ca o floare pisată. Iar Clémence îi şterse cearcănele:
- Ni te vei alătura?

Societatea Sinucigaşilor Optimaţi.
Secretă şi subterană şi catifelată ca tot ce feceau, de-altfel. O societate în care soţii îşi tîrau soaţele, mamele – fiii iar fiii – amanţii. Erea perfect deschisă. O democraţie a automorţii. Iar Moştenitorul crezu a-şi fi găsit rasa. Căci deliciile cu care îl întîmpinară hohoteau în jurul lui drept dovezi de asemănare.
Îl instruiră discret, lăturalnic. Şoptit. Aluziv.  Murmurîndu-i ca pe cele mai obscene învăţăminte ororile ce-i turnau în auzul măsluit. Surîdeau printre valurile de aur ale părului său, surpîndu-l sub amabilităţi, mîngîieri, complezenţe şi plezanterii. Nesătui în a-l face şi pe el de nesăturat.   Superioritate însemna să-l poţi ademeni pe celălalt să te dorească de călău. Cu cît cucereai, cu atît creşteai. Iar farmecul investiturii venea din ancheta minuţioasă  (sub formă de spectacol)  la care erea supus cadavrul reminiscent.   Căci, înfigîndu-şi sticlele-n ochi, admirativii, la fel de surîzători, se instalau cu fotoliile în jurul probei şi începeau să dezbată despre cît de intensă fusese dorinţa şi cît de aprig de adîncă plăcerea Urmărind cu o satisfacţie aflată în prelungirea satisfacţiei definitive a răposatului, căutînd, scormonind cu priviri feroce şi uneori chiar şi cu mîinile (!) tot ce însemna indiciu asupra puterii cu care fusese primită şi onorată cea de pe urmă voluptate.
Clémence îi îngăimase din acestea (Atunci cînd victima ajunge să-şi îmbrăţişeze călăul…) în momentele lor. În care îşi foşnise taftalele şi jaquartul şi năframele de tul; şi voalurile cele satinate, tîrîndu-le pe toate prin părul lui şi părul lui făcîndu-l să se zbată pe sub foşnetul acelora  Iar el îşi amînă plăcerea de nenumărate ori. Muncindu-şi clemenţa pînă la epuizare. Apoi, gemînd, se răsturna desfăcîndu-şi cravata; şi trăgînd niţel  disperat de gulerul ca o tablă.  Clémence fugea într-ale ei cîte două zile, dispărînd extenuată; lăsîndu-l să se hotărască despre cînd vrea să cedeze.
Şi el se scufunda înapoi în plictiselile lui, cotrobăind încetişor în mîlul amintirilor, printre maldăre de deziluzii; încercînd să regrete oarece. Şi descoperi  că nu putea. Şi că, în fapt, îi plăcuse tot. Pînă şi partitura de victimă cu care Maud îl blagoslovise, iar el şi-o prinsese cu mîndrie în frunte. Ca întotdeauna – dincolo de varianta de odios cu care exteriorul îl atingea – dincolo se găsea varianta lui proprie de odios – voluptatea indigestă, otrăvită cu care el primea ceea ce i se dădea. Voluptate care ajungea în cele den urmă să îi răstoarne dorinţele. Surprinzîndu-se chiar pre sine. Devenind brusc dar neevident maestrul de ceremonii al celuilalt. Expert în ceea ce i se făcuse pînă nu demult. Începînd a aplica  ce  învăţase.
Aproape de-a se instala în capul găştii, pe strana de Mare Director Sinucigaş, căci aşa erea tradiţia – cel care-l răpune pe superior îi preia gradul; aproape de-a dovedi cu Clémence, renunţă şi aprinse lumina.
Perfuzia i se bălăngănea spînzurată de branulă. Cordonul erea plin cu proprii săi demoni.
                       
Şi-am încălecat pe-o venă şi mi-am dat singur iertarea


Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire