vendredi 22 juin 2012

Coupe de foutre


(Corruptio diaboli pessima)






După ceva vreme canaturile uşii palpitară vag.  Blue Boy al lui Gainsborough, cu saten şi broderie. Catifeaua străluci mată în toată albăstreala ei; şi Moştenitorul simţi doar un foc cum îi rupea măruntaiele ca un gheţar. Blue Boy al lui Gainsborough luneca spre desişul de iedere între care şedea el. (Lady Windermere, unţi-e evantaiul?)  Bîntuia prin seră, lăsînd o nadă insidioasă înspre Oare înspre doamna trîndav-îndoliată care zăcea pe divan sau înspre bălăriile sculate arc în văzduhul deja orb?  Alb ca sideful se scurse foşnitor, leneş ca înserarea.  Blue Boy al lui Gainsborough, cu şold de fată şi ochi ca neşte lacrimi negre.   Un filigran de cearcăne îi scobora subţiratic din privire.  Genele i se loviră încet – un somn întreg muşcînd într-însele. Blue Boy ca un iris înalt, perlat. De o incertitudine dureroasă. Secătuitoare. O pană de-argint înmuiată într-o cerneală otrăvită. Plimbîndu-şi hoitul puţin prin penumbra căţărătoarelor multe. Ostenit; iubise întîmplător cîteva plante. La repezeală; din vîrful nărilor. Îl vînaseră cu parfumul lor asmuţit de prin fiecare frunză ori corolă. Tremura încet. Ars. Îşi trecu degetele peste buze. Expiră din toată grozăvia de tandreţe în care se bălăcea. Pleoapele i se zbătură ameţite. Privi beat către plafonul de sticlă al serei şi leşină, frînghie de mătase.
Moştenitorul cunoscu atunci că i se întîmpla ceva aprig. Fără precedent. Asupra căruia nu exista nici o notă explicativă. De sub tencuiala de farduri, încruntătura simplă de bărbat zbucni opărită. Înţelegînd că-n legea acelei inversări ei vor rămîne destulă vreme pentru ca măcar el să simtă tentaţia prăpastiei.
Îşi strînse faldurile. Turnura i se cabră în timp ce se ridica Merse într-un dans somnambul. Merse.  Un pas în faţa altui pas. De o lentoare atroce. Să îl încingă să se arunce asupra celuilalt. Şi totuşi; să rămînă fidel doar propriei viteze.
Prăbuşit ca o petală uitată, căzutul tresări cînd îl ajunse duhoarea înţepătoare a sărurilor. Cineva se aplecase asupra lui şi-l căuta. Doamna păli cu părul ei învolburat. Vălul îi lunecă violet de pe umăr. O văduvă de aur şi toată stetea peste el ca un întuneric admirativ. Plouîndu-şi bijuteriile, şnururile cele de catifea şi ochii enormi ca neşte granate bete. Decolteul îi săltă sub povara atenţiei. Abea mai răsufla, iar uimirea dînsei îl făcu şi pe el să se arcuiască. Să se zvîrcolească moale pe covorul de coloarea vişinei putrede. O mînă lungă de statuie îi deschise haina şi i se aşeză îngheţată peste cămaşă. Simţi cum picură tot în atingerea aceea calmă. Se învîrti cu spatele în sus, urmat de palma ce-i stetea mereu lipită de piept.  La fel de rece.  Uscată. Un pic aspră.   Apoi, abea înţeles, consideră a se mişca.  Fără tremur ori ezitare.  Doar că într-o mare fineţe O jumătate de atingere.  Ca o pasere emoţionată. Zbătîndu-se în faldurile ce se iscau sub el. Îşi înclină capul. Părul îi căzu castaniu. Mat.  Plecase fruntea dar nu din smerenie; ci doar pentru a arăta ce doreşte. O nouă mînă, de-astă dată caldă, se lăsă peste gîtul descoperit, alb - adică expus. O palmă udă ca un sărut de neîngăduit.  La fel de largă şi de dulce ca şi cea care-i ţinea pieptul. La fel de ştiutoare şi nepotrivnică. De neinteresată. Ca şi cum mîinile acelea aurii nu cunoscuseră bucurie mai mare decît plăcerea cu care el se lăsa stîrnit, urmîndu-şi vînătoarea.    (O vînătoare hăituită, acerbă, cu ochii închişi.)
Plecă intempestiv Moştenitorul; cu o migrenă în loc de cap şi ameţit ca un far. Trînti portiera demarînd cu scrîşnet. Îşi desfăcu, intrînd în casă, toate boarfele  în care se bandajase. Încuindu-se-n sala de baie. Lumini mieroase coborau de prin pereţi.  Iar el se ţinea cu două mîini de vas, vomînd acidul unei seri scîrbavnice. 
Fair youth, wilt thou be my bride ?
Cînd a reuşit să iasă – se tîrî sfîrşit. Cînd a reuşit să iasă, ştia ce se întîmpla.

Albastru ca marea erea. Şi eu chiar mare crezutu-l-am a fi…“

- A doua zi gazetele n-au vuit nimic.   Lucru care m-a îndurerat peste poate.    
Eream sigur că tratez mariajul mileniuluiMăcar ca oroare dacă nu ca armonie. Doar ştii, dragule, o catastrofă nu-i niciodată de lepădat (Et voilà le bougre marié !“ – Lytton Strachey către Carrington)  Puţin a lipsit să devin amantul nevesti-mi. Ceea ce nu m-a împiedicat a ajunge tîrfa ei. 
Maud. Această virtute a desfrîului.  So fatal a one to know even or to be with.  Cum să nu mă cucerească. Doar ştii ce faţă de Don Juan are   Poate că Maud chiar erea muiere atunci cînd o am loat în primire. Poate că în urma discreţiei mele a găsit de cuviinţă să se transforme în băiat. La atare vîrstă îşi poate permite orice.
Frumuşica şi monstrul. Ce basm mincinos. Cu final victorian. Ca la Dickens. Totul e bine cînd se sfîrşeşte cu bine.  Nu e chiar aşa. De fapt, Monstrul nu are nici o normalitate de recuperat; e doar un monstru şi-atît. Iar Frumuşica este un copil pervers care ştie cît îi vor creşte acţiunile dacă reuşeşte să seducă o asemenea arătare.
După cum indiferenţa poate valora fix cît o ură, cred că seninătatea sa mi-a fost o continuă insultă.   A avut grijă să-mi clarifice ideea de necuviinţă pe care o am săvîrşitÎndrăzneala de-a iubi. Farmecul său erea suficient de ademenitor pentru a putea fi considerat odios. Şi suficient de odios pentru a putea fi considerat inteligent. Astfel că ispita cea mai mare a fost de a arunca blamul asupra sa. Dar a rezista însemna să-mi consider răspunderea. Mă consolează un singur lucru. Faptul că nu va avea pe nimeni care să-i încremenească frumuseţea în loc.
(Dar asta nu exclude posibilitatea ca Maud să nu apuce să-şi peardă frumuseţearînji Orlov în sinea lui) 
Maud a fost un vîrf de lance pe care exteriorul l-a înfipt în mine cu toată obida ce mi-o adunase. Un exterior gelos, scos din sărite de apatia mea. Maud e un eşantion. Cam aşa arată procesele mele. Doar că ceea ce n-a mai calculat exteriorul este că eu l-am condamnat la o şi mai eficientă izolare. După cum spunea şi Wilde: Each man kills the thing he loves.  –  But me. I only burry it!      
Oh Era o beţie. Un văl gros peste mintea mea, făcînd-o să refuze orice posibil anunţ, avertisment, atenţionare. Simpla contemplare a imaginii sale mă arunca în visări după care mă trezeam tîmp şi dornic de încă o scufundare  Mai căzut. Mai adînc. Confundînd propria mea abdicare cu parfumul halucinatoriu pe care tot eu i-l conferisem. Şi uneori, acel tînj înlăcrimat care mă făcea să-i respir urma ce o lăsa prin aer.  O uimire cumplită exploda în şoldul meu ţintuit de fotoliu. Şedeam vărsîndu-mă în clocot, făcînd din nepăsare artă rară. De fapt, mă ispiteam singur. Ca mereu.
De fapt…   Închipuisem tentaţii fabuloase pretinzîndu-le satisfacerea într-un loc ieftin.
- Şi de fapt te-a satisfăcut.   Te-a prăbuşit în genunchi.   Te-a rupt. Te-a prădat. Un viol cît un mariaj. Ce vrei mai mult de-atît?
- Cred că Chopin a avut mare noroc cu ftizia.   Altfel cum i-ar fi rezistat ăleia atîta timp. Boalele nu se-ncalecă-ntre ele. Dar Maud, neavînd contrabalans, m-a doborît.
- Consideră-te vinovat. E cel mai practic.  Sau sfîşietor.   Cum doreşti.

Deseori loăm drept graţie un oarecare aspect estetic.
Estetismul e van. Graţia e dumnezeiască.“

.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire