vendredi 22 juin 2012

Comedia inumană

.


Nikolai Orlov = una bucată exil vînturat cu o poteră de lozinci (Ţara mea-ntr-o dungă! Patrie cu şocuri Ce-am avut şi ce-am pierdut!), hăituindu-l de prin guberniile sale pînă-ntr-o patrie de chilipir → Babel din care n-a mai rămas decît adunătura şi pălăvrăgeala; un popor muribund & chefliu, coagulat precum păduchii în pliurile unui tărîm sorcovean.  Un teritoriu iluzoriu ca o graniţă şi tocmai de aceea de neatacat. Cine atacă abstracţiuni
Neam cocinard, de nejignit; porcul nu cunoaşte umilinţa.

Niki  Orlov,  decupîndu-şi  visele cu toporul şi resemnîndu-şi decoraţiile şi amantlîcurile transmise lui o dată cu albăstreala ce-i vîjîia prin vene.  El, care-l citise pe Munthe şi rîsese amar către igrasia monumentală de pe zidurile spitaliceşti; în timp ce lepăda ultimul tampon disponibil de la croitoria unei cangrene.
- Şi ce vrei tu, copilaş, să te faci cînd o să fii mare?…
- MAREşal!…                

Niki Orlov. În clipele de odihnă, între două spintecări şi trei pansamente, încă îşi mai plimba seringa, hoitul, umbrela şi citroënul, tăind dobrogea înspre villa Moştenitorului - albă, curată, luxoasă, văruită perpetuu de soarele pulverizat din spumele mării:

Nu am fost o progenitură tocmai estetică. Mai degrabă îmi ruşinam familia decît mi-o onoram. Nu-mi plăcea să mă tund; să mă spăl nici atît. Cu cît eram mai murdar şi mai îngălat, cu-atît mă simţeam mai confortat. Subcultură punk. Tomberoane. Gropi de gunoi şi maidane. Părinţi exasperaţi. Pînă la urmă au fugit care încotro.  După cum spunea şi Anna de Noailles → copil = întruchiparea unui divorţ viu.
 Eu nu m-am putut desprinde de lături. Ba chiar faptul că n-am plecat şi eu mi-a ascuţit senzaţia de abandon şi m-a îndrituit şi mai abitir să mă bălăcesc  Pînă la o vîrstă înaintată am umblat în trusou de piele neagră, cu ace de siguranţă înfipte-n carne; bocanci şi ochelari fumurii. Îndeplinisem tot infernul psihanalizei. Eream o blasfemie ambulantă.
Clişeul primei iubiri m-a izbit la cincisprezece ani. Sub forma unui blond îngeresc; un serafim ce traversa oraşul într-o carrozză scumpă şi rară, îmbrăcat în cenuşiuri ori în nuanţă de castană, trecînd transparent printre noi – derbedeii. El erea şi peste snobilitatea noastră. Erea un prinţ; sequestrat într-o frumuseţă mult asemănătoare trufiei.  Mi-am dorit să ajung să fiu cel care are grijă de liniştea luiDar asta m-a iritat, scufun-dîndu-mă şi mai mult.  Iscîndu-mi un  complex  de  neputinţă – n-aveam  cum  ajunge  pînă  la el.   Doar  să-l visez.  Mi-erea inaccesibil. Ceva din afara mea şi a zonelor în care mă învîrteam. Ceva preţios şi subţire; ceva care nu se ruşina de propria splendoare ci o lăsa în urmă ca pe un polen Mă simţeam blestemat  să  resping  acest  soi  de  lucruri.   Mie,  doar  mocirla mi-era apropriată.
L-am muşcat de l-am învineţit. Ca şi cum faptul că-l silisem să-mi poarte urmele mi-ar fi estompat din frustrare.
- Tu erai?

Apoi am acceptat să obosesc oleacă.-mi burjuiesc niţel imaginea.  Mult mai tîrziu însă, mi-am dat seama că era vorba doar de un rafinament al vechilor dispoziţii. Îmi lustruiam copitele şi ascultam Chopin dar ororile mele numai ce se mutaseră în altă parte. Faptul că eream chirurg şi că asta presupunea să fac oarece pentru cîte un nenorocit nu însemna decît un excitant care mă arunca în gropile comune ale destrăbălării. Căci ceea ce ziua la spital tăiam pentru a curăţa, noaptea – prin pivniţe dosite şi prin poduri părăginite, loveam şi sfîşiam. Delectări fără nume; plăceri  răsturnate – dureri pe  care  le-mpărţeam cu sîrg; victime căutîndu-mă impudice a doua zi la camera de gardă, ca să le cîrpesc chiar ce le făcusem decuseară  Şi  un  întreg popor de diasporă  sadiană  ori urmaşi virtuoşi de-ai baronului von Sacher-Masoch. Sodoma în care mă tîram eu nu era doar raiul voluptăţilor de contrabandă – eu nu declinam numai normalitatea căilor ci şi firescul discursului. Eu nu mîngîiam; decît cu şmirghelul. Eu nu sărutam; decît cu cleştele. Şi încă şi acum mă întreb – mă dedam la asemenea ticăloşii pentru a putea brava a doua zi în sala de operaţii; sau îi reparam pe nenorociţi pentru ca să mi se ierte cele ce săvîrşeam în subteranele nopţilor mele de catifea…?
- Nu poţi obţine o plăcere cruntă decît sub certitudinea c-ai săvîrşi o nelegiuire. Delectabilul e delictual.  Spune despre plăcerile tale.
- Adecă despre nelegiuiri.
- Spune-mi despre primul tău băiat.

- O nimfă alesese să-mi moară în braţe.  Era desăvîrşită. Ne privisem împreună îndelung.  N-a mai putut fi trezită din anestezie.  Aş fi adoptat-o; sau măcar s-o iau de nevastă
Primul meu băiat nu a însemnat decît o lepădare. Mă lepădam de firea iubirii; căci pe-atunci, acolo, firea iubirii nu însemna decît să rămîi îndoliat.
În altă ordine Am avut primul băiat în noaptea imediat următoare zilei în care mi-a sucombat primul pacient pe masă. Oricît mă pregătisem; oricît mi se spusese; oricît anticipasem şi asemenea posibilitate Nici acum nu mă pot obicinui. Mă revoltă. Nu ştiu dacă moartea în sine sau faptul că eu nu putusem să fac oarece. Mă tîmpea panica. Spaima că următorul ar putea sfîrşi la fel. Şi următorul. Şi cel ce îl va urma Acţiunea mea ameninţînd să se transforme în hobby de Sisif.
Am umblat prin nişte văgăuni cumplite în seara aceea. Evitînd tot ce amintea de traseele celor cuminţi. Sau ipocriţi. Eu nu mă număram printre cei care compensează; cei care se ascund; cei care profanează discret. Pe mutra mea se înscriau toate năbădăile ce mă treceau, iar pacienţii mei mă căinau tot atît cît îi căinam şi eu pe ei. Şi cam în acelaşi mod.  
În seara aia, mai mult decît oricînd, am simţit nevoia să sparg, să dărîm, să deşir.  Şi se număra printre cei care avuseseră a face cu tabieturile mele – un flăcău mai dulce ca moartea; altfel o minte strălucită şi cu carieră-n matematici. Îi înfăşurasem tinereţea în lanţuri de ancoră; de vreo cîteva ori. Altă dată am băgat arsură mare în năravul lui, răsturnîndu-l pe toate părţile iar la urmă am rîs şi am plecat lăsîndu-l.  Şi el a ţipat cu toată carnea ceea de ciudă şi dezmăţ. Apoi a recunoscut că mai mult decît să-l am, îşi dorise să îl abandonez.     Acum însă, l-am întrebat direct:
- Întîi ţi-o trag şi pormă te tai sau invers ?
- Cum vrei tu şi mi-o tragi şi dup-aia.
La patru dimineaţa, cînd am sfîrşit, îl anunţam că avea rectul fecut ferfeniţă şi că provizia de morfină din frigiderul meu se epuizase cu o seară în urmă. Aşa că trebuia să-l cos în stare de conştienţă. Ceea ce am şi făcut. Iar urletele lui de durere mi-au încununat acea noapte, spălînd şi netezind orice amintire legată de eşecul meu.  Nereuşind să reconstitui, să redau integritatea, mă aruncam în partida călăului.  Nu pot să-i vindec, atunci măcar să-i damblagesc.  Cu şnur de mărţişor i-am cîrpit iubirea. Cine i-a desfăcut firele s-a crucit, înţelegînd – tighel ca al doctorului Orlov nu face nimeni. Aveam stil deja.     (Te-aş spinteca numai ca s-am ce coase!)
Cînd şi cînd, trimeteam colegilor mei cîte un colet uman de pansat postoperator Groaza cu care primeau gagurile mele nu făcea decît să-mi ducă clienţii în extaz. Oroarea celorlalţi consolida relaţia dintre noi.  Primeam aplauze la scenă deschisă; pe care eu le declinam însă Laudele îmi încetinesc simţurile şi mă fac vulnerabil.
Am avut unul odată, o minune...  I-a crăpat partenerul în exerciţiul funcţiunii. Dar nu oricum, ci bine încordat; în aşa fel încît cel viu rămase prins. Ce farsă livrescă; să fii anexa unui cadavru
Altuia  (provocator  gagiu…), i-am  mutat  nişte inserţii  pe-un braţ de i-am ameţit toate grupele musculare. Apoi l-am expediat unor universitari.
- De ce foloseşti un timp trecut?
- Ca să nu te excedez.
- Sau ca să nu mă tentezi
- Unde ai fost ? Tot acest timp Unde ai fost în tot acest timp al torturii?
- Aici.
Făcu Moştenitorul. Cu ochii lui limpezi, numărîndu-i lui Nikolai lacrimile şi icnetele şi prea multele îngenunchieri din care îşi alcătuise o mucenicie mai veche decît orice crimă.
- Stetuşi pitit colea, în dobrogea ta-n buza mării. În vreme ce eu În vreme ce noi ne mierleam unii pre alţii  În vreme ce noi
- Nu există noi, Niki. Nu ai termen de asociere.
- Şi vii tu,  Papură-Vodă,  craiul  bărăganului  şi-mi  împingi mie-n auz Telemann şi HændelCînd parametrii mei teologali sunt marchizul de Sade şi Gilles de Rais!
Pentru ce feceau unii le-o-ntorceam altora. Mai echitabil nici că se poate. Parcele mele nu sunt Gaspar, Melchior şi Balthazar ci Megera, Alecto şi Tisiphone Căci nedreptatea-i spornică la împărţit iar eu ştiam cum fiecare-şi zice-n sine că ceva tot a făcut. Şi-şi asumau ce le dădeam. Şi-mi mulţumeau. Pricepi?  Deformarea ajunsese pînă acolo încît nu juisau decît în condiţia de victimă. Pentru că de fapt eram tot atîţia exilaţi din prostia şi violenţa şi necredinţa votului unanim Din Imperiul care pronunţase atrocitatea ca uzanţă cotidiană; cotidianul ca materia prima pentru corpus diaboli Şi pentru că neavînd coaie pentru a deveni călăul acelor lucruri, nu-ţi rămînea decît să accepţi şi să-ţi apropriezi rolul de victimă. Acceptai o zdrobire făcută cum trebuie – pentru că nu mai rezistai presiunii neîncetate, erodajului, jocului de-a şoaricele şi pisica Te lăsa, te loa den nou. Te lăsa, te loa de nou. Începeai să vrei să aibă o finalitate. Fantazai în legătură cu acea finalitate. Pe targă – la recuperări, sau în beci într-o baltă de sînge Sau voiai să simţi că cel care te zdrobeşte juisează de durerea ta. Pentru că oficial, democratic, constituţional → nu aveai de aflat decît rînjetul. Batgiocura. Un scuipat între ochi şi-o înjurătură. Bucuria erea prohibită.  Doar eu eream ideal. Îi feceam să se bucure în interiorul propriei neputinţe. Creasem o conspiraţie de libertini  Mai sordizi, mai căzuţi, mai stricaţi decît orice. Dar din moment ce morala instituţionalizată îşi avea reperele ei despre bun şi bine, însemna că noi trebuie să ne căutăm binele în altă parte. Ori în alt fel. Şi-l căutam; în patru labe, puşi în lanţ şi bătuţi cu biciul. Şi-l aflam; morţi mangă, vomînd pe fericirea noastră porcească; şi cu plugul cuiva înfipt în şale, teren arabil pentru alţii asemeni nouă   Unde ai fost tu în tot acest timp?
- Aici.      Făcînd contrabandă cu spumă de mare.
- Eşti superb.
- Ştiu.   Dar să nu mai spui.

- Vorba lui Carpocrat.     Să epuizăm răul practicîndu-l.    Good – better – the worst.       L-oi fi făcut pe tot?
- Poate. Dar nu de unul singur.
- Carevrasăzică nici gloria nu mi-o laşi întreagă.


.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire