vendredi 22 juin 2012

Brothel & Co. Unlimited

.


Împingînd uşurel în canaturile cele mari, Moştenitorul şopti:
- Ecce fera!…   Hic jacet voluptas.
Porţi negre, ferecate-n aur se desfăcură să-i îmbrăţişeze. Lămpi de coloarea mierii arse lăsau lumini piezişe şi dulcege, învăluindu-i în penumbre. Tîrziu, abea după ce se prăbuşi p-un jeţ, chirurgul pricepu unse găseau.
- Starea mea de spirit nu-i prea îndepărtată de ce trebuie să fi simţit Iona în burta balenei. Lucru care mă face să cred că vom fi ajuns chiar în biblioteca domniei tale, coane.
Privi îngrijorat rafturile îndopate cu volume – ţinînd loc de lambrisaj pînă la plafon. Acelaşi fast roşiatic-vineţiu acoperea toate cele. Iar de mai rămăsese vreo bucată de zid liber, se-nfăţişa într-un aşternut de coloarea vişinei. Covoare grele învîrteau flori şi dragoni pe sub tălpile celor ce le cutreierau. Şi lemnăria se înălţa neagră, lăcuită, cu intarsii în ape de garanţă. Candelabrii rareori folosite spînzurau dintr-un plafon îndepărtat – odoare enorme, păstrate taman pentru frumuseţea lor îmbîcsită şi pentru şoaptele vagi cu care cristalele de Bohemia bîrfeau agăţate ca o ploaie închegată. Cotoarele căptuşeau pe trei rînduri de adîncime peretele şi urcau în neştire spre pictura tavanului – o alegorie în care cele trei graţii – solzoase şi lipicioase, dedeau tîrcoale unui Apollo sastisit/ mahmur, strămutat a fi lăcuitor pe fundul mării. Înşirate la adăpost de impietatea vreunei lumini prea puternice, cărţile se găseau ordonate după epoca-n care fuseseră scrise. Ereau destule iar catalogul tuturor abea încăpuse în opt volume.  

Orlov

De  mînă  cu  el  nimerisem  în  vizuina  lui de bibliofag, adus pentru a-i plăti vanitatea în moneda admiraţiei, şi nu oricum, ci scurgîndu-mi balele în faţa festinului copios ce se îndesa în caverna rafturilor – făcîndu-mă  totdeodată  să  regret  că n-avusei şi eu parte la timpul cuvenit de asemenea harem pe post de creşă.
Îmi povestise deja despre cum o dată, de mult, voind a se debarasa de prunc, părinţii îl lăsară dosit în Bibliotecă. Doar că atunci cînd se-a trezit şi a spus mama, întinzînd mînuţele şi gîngurind, noul spaţiu şi-a loat sarcina în serios, un enorm Webster prăvălindu-se plin de afecţiune de pe ultimul locaş. Lucru care l-a înţărcat definitiv. Tata nu a mai spus vreodată. Ar fi declanşat un cataclism care nu l-ar fi iertat.
Ce-am găsit ?  → Cu tine-n pat, o vieaţă-ntreagă eu mi-aş trece    Înscrisese acestea pe pagina de gardă a unui dicţionar.
Ce-am mai găsit:
O întreagă colecţie de boli cu transmitere textuală. Ferecate în coperţi grele de toval, sfinte scripturi apocrife încuiate-n argintării de evangheliar, croite toate pe porunceala lui zănatecă. Sastisite ori fragede, ferfeniţite sau fecioare, cu toatele-i simţiră mîna şi mîngîierea, bălăcind cu degetele printre cotoarele lor. Şi cu cît ereau mai bătrîne, cu atît le înveşmînta mai preţios şi le acoperea de valtrapuri ca pe împărătese.
Iar eu am gîndit că pe undeva, cimitirul şi biblioteca se suprapuneau în preocupările lui comemorative, el ajungînd să privească arondismentul cu hoituri fix ca pe o bancă de date şi biblioteca drept un cavou al memoriei.
Mult apoi, cercetînd mai îndeaproape, am găsit Biblioteca  Moştenitorului ca fiind hotărîtoare pentru întreg destinul său; nu doar pentru trecut. Căci structurarea conţinutului livroid întîmplîndu-se după firea  stăpînului – se dovedea a  fi într-o ordine cumva premergătoare în ceea ce-l privea.  În loc să-i cetesc în palmă, începui (cartomanţie alternativă !) -i inspectez rafturile. Astfel că, labirintică şi gorgonă, magnifica dădacă ce-l crescu pe Moştenitor îşi arătă pe îndelete splendorile.
Bîntuită de Saturnul melancoliilor fără scăpare, propovăduind tristeţea ca sănătate şi intelectul ca viaţă, revărsîndu-şi umorile peste oricine i-ar fi trecut pragul – făcîndu-şi-l supus; punîndu-l s-o stăpînească. Un creuzet de disperări somptuoase, Biblioteca îşi digera volumele, timpul şi cititorul, dînd la iveală noi calamităţi şi stihii pentru uzul cotidian. Luciferică, ea îşi purta-n pîntece lumina ştiinţei. O ştiinţă stearpă şi elegantă, paradoxică şi chinuitoare – ca o religie locală. Surpînd prezentul, pulverizînd viitorul, răsturnînd firea şi recalculînd soarta prizonierului său spre a fi doar un trecut în oglindă.“

Sub cîntările doamnei Hildegard von Bingen: răspunsuri, antifoane şi imnuri, Moştenitorul deşertă carafa de benedictină în cupa chirurgului. Mai apoi o depuse moale pe cristalul mesei. Orlov se lipise de fotoliu. Chihlimbarul din ochii gazdei strălucea mereu.  Mîna se întinse după ce i se turnase. Dar se prăbuşi pe o ferecătură. De parcă toate cele îşi năruiau însemnătatea.   De parcă Ceva între greaţă şi fascinaţia ei.
- Pentru ce bem, coane…, îndrugă Orlov.
Şi-atunci, gazda surîse:
- Eşecul se cere celebrat. Vino. Te voi ospăta din sterpitudinea averilor mele. Îţi voi arăta sărăcia mea în toată superbia ei. Şi nu se ştie dacă eu te voi tîrî după mine sau tu mă vei chema să te caut. Ţin catedrale încuiate-ntre coperţi şi orgi de culori îmi bîntuie lapidariile. Vino. Şi vei primi drept ofrandă atenţiei tale chiar surparea ce-mi pregătesc. Din capodoperă în capodoperă pînă la dezastrul care le asumă pe toate.    Îţi voi dedica autosfîrşitul meu.
- Şi cine se va ocupa de-acesta?
- Nu avea grijă. Mi voi seduce parcele.

Orlov cedă cutremurat/ blazat iar Moştenitorul îşi învălui proprietatea cu privire de adorator aflat în faţa unei racle:
- Ne populăm spaţiile cu objecte pentru a avea după ce ne ascunde. Împingem în faţă utilitatea scrumierei cînd, în fapt, scrumiera şi fotoliul au rolul comun de-a aminti de bîrlog, piteală, scorbură sau băgat după.   Ne furişăm în spatele utilităţii obiectelor pe care le posedăm.
Şi de e viaţa dulce, a mea e doar un fum.  Mormîntul  ce-o încape nu-i groapă ori coşciug.  This is my private opium den.
- And wheres the opium then?
- I am the only  possible.        
Doar omul se poate lăsa pe sine moştenire.  Doar noi putem instaura muzee în care chiar gîndurile noastre să fie preţioasele relicve. Moaşte ilustre sau anonime – toţi avem acelaşi drept de a lansa o sticlă în ocean. Să ne însemnăm cu totul. Să ne transpunem hîrtiei. Şi să fim recunoscători, căci un Dumnezeu atent şi onest ne va fi promis eternitatea şi fără pic de ipocrizie ori condescendenţă, chiar ne-a dat-o, lăsîndu-ne să lucrăm la ea încă din timpul vremelniciei de ţărînă. Trupul e singurul paşaport către veşnicie. Trupul – unul singur şi nesupus alegerii – este singurul care ne dă o infinitate de alegeri.
- Şi tu, tu cui te laşi moştenire?, făcu Orlov.
- Nimănui.
- Adică mie
Drept răspuns, Moştenitorul se scurse agale către birou, aşezîndu-se în jeţul lui din piele de Cordova. Apoi, fixîndu-l pe chirurg, desfăcu braţele-n lături:
- O dată ce boala cetitului a pus stăpînire pe un organism, îl slăbeşte în aşa hal încît îl preface într-o pradă uşoară pentru cealaltă năpastă, care-şi are sălaşul în călimară şi se coace în panăzice Virginia Stephen.
Vezi, aici totul e perfect. Aici rămîn eu. Opera mea e viaţa mea. Viaţa mea, singura mea operăGestiunea propriei violenţe nu înseamnă castrarea acesteia. Ci descărcarea ei în mod noncontondent. Unii se reciclează pe ei înşişi (şi-i făcu un semn larg înspre întreaga sală). Eu îi reciclez pe toţi!
Şi Orlov se uită strepezit la peretele tapetat pînă la plafon cu jurnalele dementului:
- Aşa, carevrasăzică Ţi-ai pus gloriile la murat.
- Pe  post de garnitură şi entrée la ororile tale.
- -mi cîteva mostre. Cucereşte-. Cum altfel vreai să-ţi fac comerţul.
Moştenitorul rînji graţios şi, punînd mîna pe unul dintre cotoare, trase volumul afară din raft.  Cartea se desfăcu uimită, bălăngănindu-şi paginile, sumeasă pînă la legătură, mărturisindu-şi dedesubturile şi scrisul ca o bijuterie nesfîrşită. Orlov o cuprinse; lansîndu-se dimpreună cu ea într-un fel de visare iritată.

După o vreme; domolindu-şi investigaţia, potolindu-şi graba poftei, cititorul îşi ridică ochii:
- Spune dar  Ce i se va întîmpla operei tale?
- Lucruri spectaculoase. Va rămîne circumscrisă acestui spaţiu.
- O puşcărie livroidă. Oare ce vină au gîndurile tale?  Mai tre să bănui ce se va alege în cele din urmă de toate astea. Paşadia Măgureanu?
- Taman.    Conform dictonului  Eu te-am făcut, eu te omor.
- Nu laşi nimănui rodul minţii tale?
- Ar fi o nedreptate. Neamul ăsta nu merită decît fraude.
- Dar eu? Mai strein decît mine doar eu pot fi…  Nu mă delegi pe mine executor literar?
- Nu, Niki.   Pe tine te deleg să-mi fii public!
Şi rîse, întinzîndu-i încă un trup din cele multe ce fremătau a feciorie de hîrtie nemărturisită.  Orlov răsfoi hămesit cu mîinile lui albe şi nervoase. O dîră de zîmbet i se tîrî atroce pe figură, făcîndu-l să-şi întredeschidă buzele şi să susure încet:
- Sfîntul Moştenitor Gură-de-Fiere, martirul propriilor păcate şi teoretician al suicidului, creatorul unei autopornografii în metru antic,  numită  Moşteniada, purtînd subtitlul de Tratat despre cum să-ţi pui piedică singur.  Un adevărat document de patologie, coane De  unde  le  ai?
- Metehne de familie lăsate mie cu procură. Sunt un viciat testamentar.    (De unde pînă unde să fie un băiat  detracat,  cîtă vreme n-are studii speciale? zice Saki)
- Nutrim un adînc respect, ne înclinăm cu mîrşavă adoraţie în faţa acelora care ne-au premers pe diferite trepte ale păcatului. - C. R. Maturin.
- Şi reciproca, darling
- Să fi fost eu popă – mi le-ai fi donat cu titlu de spovedanie. Care Krafft-Ebing, uite-aici comportament aberant polimorf
Moştenitorul surîse flatat:
- Aş fi vrut să fii popă. Căci nu mi-ai fi dat iertarea.
Şi spusese aceasta privindu-l printre pleoapele sale grele, de corupător nu tocmai legal, ca neşte draperii căzute peste tandreţea sfidătoare cu care-şi înconjura oaspetele.
- Crezi că aş fi un popă intransigent?, îi răspunse chirurgul.
- Ar fi singurul mod de a-ţi asigura succesul. Nimic nu instigă mai cu har năravul enoriaşului decît o condamnare strigată din amvon.  Cu cît eşti mai crud, cu-atît îl confirmi cu păcatul lui cu tot. Ei chiar vor să fie asiguraţi
- Ar fi un concurs de perversiuni!
- Întocmai!
- Eşti revoltător!
- Să înţeleg satisfăcător?
- Nu te temi că aş putea să
- Mă tem că ai putea să nu
- Te-aş putea trăda.
- Nu ţi-ajunge că m-ai salvat o dată?! Şi-apoi,… eşti prea inteligent pentru a fi rău.     Sau prea rar pentru a fi bun.

- Eşti domn peste ce ai şi ce-ai, domneşte asupra ta.  Eşti un monarh absolut?
- Oh da Sunt acel monarh care veghează cu atenţie tiranică asupra lucrurilor şi fiinţelor sale; pentru ca ele să nu se abată de la formele de expresie care le sunt specifice. Diversitatea lor este grandoarea domniei mele. Iar libertatea lor de exprimare îmi e apoteoză.
- Spune despre mariajele tale.
- Se întîmplă să te înşeli chiar şi cînd e vorba să îţi alegi viciul. Mulţi nu-l nimeresc pe cel care i-ar fi putut salva (Malraux dixit). Şi cum ignoranţa e paşaportul perfect pentru fericire, iată-mă pe mine, cărturar denaturat, pus la adăpost în mijlocul năravului meu, compunîndu-mi partuzele şi distilîndu-mi intimităţile, scutit forever de taxa pe fericeală.  Sunt un curvar scelerat, avînd ca singură poftă nesaţiul, mereu într-o căutare ce nu-şi află istov. Nu există fidelitate decît în contul propriei mele plăceri.  Iar pentru asta există ele, cărţile…, tîrfele astea cuminţi care umblă din mînă în mînă şi-ntre paginile cărora ne expediem sămînţa de banalitate
Şi cotoarele învelite-n piele tremurară hodorogind pe rafturi.


Orlov

Ereau cărţi de-nvăţătură într-ale regretului.  Cărţi  plîngătoare  ce căpiau pe-oricine stetea să le-asculte jalea. Ori din cele izvorîtoare de mir, ce chemau adoratorii de la depărtări. Cărţi de instruire pentru spovedaniile murmurate unui prelat care nu se iartăIar pe lîngă ele, mai erea încă, mai tot ce se va fi scris vreodată drept apologetică a suicidului. Inclusiv al său automaleficiu. Cu ape sumbre, neprihănite de vreo transparenţă ori strălucire, Moştenitorul, acest Monsieur Personne invers – căci aşa cum originalului fictiv i se atribuiau virtuţi pe care nimeni nu le poseda, tot astfel, lui, celui ce moştenea i se meniseră păcate fără precedent îşi scrisese în giornalele sale povestea, renunţările şi dragostea ce-şi purta. Ca pregătindu-le pe toate să plutească pe-oceanele veciniciei; ca expediindu-se pe sine însuşi la infinit, continuu, de neîntrerupt.
That in black ink my love may still shine brigh, Shakespeare dixit.

Păcatul accediei făţuit de un estetism persecutoriu – Gesualdo da Venosa transpira ca o pîclă de sub lambriuri. Ori de pe sub covorul în care bălăceau un inorog şi un grifon, hăituindu-se unul în urma celuilalt; ori mai rău,  îmbrăţişîndu-se. Şi nu oricum, ci de-andoaselea.
Moştenitorul se ridică din jeţul în care zăcuse tot acest timp. Se prelinse peste cîteva rafturi, ştergînd cu vîrfurile degetelor volumele întîlnite. Murmură; iar eu am ştiut că şi buzele îi treceau asupra aceloraşi cotoare:
- Theatrum vitæ humanæ – Theodor Zwinger.  Biathanatos – John Donne, 1610.  Palatul plăcerilor lui William Painter, 1566.   Chiar şi dispărutul Thraséas al lui Justus Lipsius, din 1604   Ce de mai sunt Şi fiecare filă de hîrtie e o lamelă prin care Biblioteca respiră Şi cît ar fi de inocentă istoria iscălită între ele, prin răsuflarea ce lucrează – doar abur otrăvit iscară. Trufaşele  ceasloave  lăcătuite  fedeleş  în aur  greu  şi  cremeni  de  topaz – îşi varsă-n loc de-nţelepciune doar valuri tulburi de venin. Ce altora li-i soi de încîntare,  mie  mi-e  spurcăciune  şi-amar  chin. Doica  mea  m-a  crescut  cu preţul  propriei mele vieţi.  Adăpîndu-mă cu coşmare şi ameninţîndu-mă cu adevăruri. Asfixiindu-, înlocuindu-mi necesităţile cu plăceri şi plăcerile cu dependenţe.  S-ar zice că prin sala asta plouă cu sămînţă de somn; iar paginile or fi chiar petale de mac. Avere, abandon, acreală – Sfînta Treime a tinereţii mele. Moştenitor → prizonier cu acte-n regulă. Un toptan de plictis şi ăla drămuit şi-ndosariat, aşa stivă cum e.
Apoi, după o pauză în care păru a-şi număra pulsul, întoarse faţa spre mijlocul încăperii, privind încă spre cele două lighioane ce i se fugăreau pe sub picior. Şi, cu vocea lui de cavernă, continuă, la fel de pierit:
- Iată  Ne naştem o dată cu memoria.    Dar eu am stat atît de mult în firidă încît chiar m-am petrificat, devenind asemeni statuilor drept, neclintit, lipsit de mînie ori îndrăzneală. A mişca, a sări, a renunţa la captivitate În carcera mîniei mele plîng să umplu butea danaidelor.  Am crescut într-o seră.   Iar acea seră erea în fapt o catacombă. Trăiesc într-un aquariu iar acel aquariu e în fapt un clopot de sticlă.   Iar sub clopot un labirint se încolăceşte. Sechestrat la malul mării, înconjurat de un întreg popor cărţos; supus devotat şi tăcut.  Renunţînd la voluptăţile firii pentru a inaugura o bucurie neîntreruptă. Am băut vlaga lumii şi-o am deversat în budoar…  Uită-te bine la mine şi compătimeşte-. Eu sunt Marele Magisteriu.
Se aşeză în fotoliul de-alături. Desemnul covorului îl toropise de tot:
- Nu te încrede…, făcu.    Dacă tu te ridici acum şi pleci, eu mă voi întoarce spre un raft.
- Nu cărţile te-au împrizonat. Tu le-ai căutat, hrănindu-ţi hydra, sporindu-ţi beteşugurile, sălăşluindu-te printre cele ce alţii extirpau şi tratau
Dacă mă ridic eu acum şi plec? Sigur că între o sistolă şi alta voi fi dispărut din orice a ta memorie. Şi nu pe tine te-aş învinui de indiferenţă. Ci pe mine – de-a nu fi reuşit ceva care să te zdruncine.  De care să-ţi aminteşti.

- Zău, Niki Tu de ce nu pleci?
- Cred că am plecat şi eu.  Dar pesemne c-am plecat împreună cu tine.
Apoi, strîngîndu-se terorizat în pernele jeţului său:
- Iată bogatul căruia i-a rodit ţarina. Doar că ţarina holdelor mele-i un cimitir. Doar că nu s-a mai găsit nimeni să se veselească la masa mea. Eu n-am cui da un blid de linte. Eu n-am cui oferi umărul meu.
Ah! Nu se mai întîmpla nimic! Nicăieri. Ca şi cum toate încremeniseră pentru a mă lăsa numai pe mine să mă întîmplu
Ziarele mele de ultimă actualitate sunt scoase de prin arhive.  Iar aziul meu e alaltăieriul celorlalţi.  Pentru mine, viitorul e un lux covîrşitor, trebuie să aibă aspect de trecut pentru a-l putea răbda. O clepsidră întreagă; şi-aia plină de rîmeNimic mai inoportun ca anacronicul.  Solstiţiul – muchea răsturnării.  Zodia mea este crepusculul. Voinţa mea este melancolia.  Nimic nu mi-e strein din cele ce putrezesc. Şi mai cu seamă propria-mi inimă. Dezmoştenitul e adevăratul moştenitor. El primeşte dorinţele, ţelurile, jindul, tînjeala, tenacitatea şi puterea de a ajunge la ceea ce i-a fost luat. Cel care moşteneşte primeşte şi plictisul drept bonus
Iar dacă la răsăritul meu pînă şi Soarele se a oprit în loc, atunci cînd oi apune ţe va-s hie  Sunt Matul Niki.    22 iunie înseamnă să mergi înainte uitîndu-te-napoi.  Un perpetuum imobile; căci a privi este o acţiune iar a merge e o expresie. Eu sunt Nebunul arkanei fără număr. Eu sunt învelişul arkanei fără nume.
           
Şi într-adevăr, solstiţiul – 22, îi dădea un număr, dar absenţa numelui său amintea grabnic de arkana a XIII-a.“

Orlov → Moştenitor


- Fiecare pe rînd va trebui să adopte tonul oficiantului la confesional. Să ne minţim pentru a ne putea încredinţa unul în auzul celuilalt. Să ne creăm iluzia că ororile de care ne mărturisim vor fi măcar absolvite dacă nu de-a dreptul bagatelizate. Celălalt va fi un preot contrafăcut, ca şi emoţiile noastre – zdruncinate şi răsturnate. Îţi voi frecventa păcatele cu nesaţ de duhovnic. Şi-am să te iert pentru tot ce nu ai înfăptuit.  Sunt gata să îţi iert orice. Inclusiv faptul de-a mă fi iertat tu primul. Dar tu mă vei ierta pentru cît de puţin am reuşit?
- Te iert din oficiu.
- După ce am învăţat să te consum ca pe un elebor compozit şi expert; după ce te-am asimilat plăcerii mele ca pe un tratament sancţionatoriu. După; te găsesc limpede. Şi este oribil să cuprind şi să suprapun aceste două percepţii.  Îmi place mai cu seamă necuviinţa de-a te găsi pur.
- Nu există stigmat mai sîcîitor ca scîrbavnicul termen de imaculat…     (Halal consolarea damnatului → să afle că n-a păcătuit vreodată.)             De ce mă consideri pur?
- Cînd tu eşti doar neprihănit
- Chiar şi atunci cînd neprihănirea ia traseul unui nărav?
- Coane, la domnia ta pînă şi crimele pasionale capătă alură de alegorie   De altfel, nu poţi interzice un lucru petrecut.
- Ba da. Interzicînd orice trecut.  Numele memoriei mele este uitarea.
- Uneori eşti fermecător.
- Risc şi asta pentru a mă izola.
- Dar uneori eşti doar depravat.
- Ce să fac coane, mai am şi calităţi.
- Eşti şi genial cumva?
- Asta e!… Greu cu defectele nestrunite la timp.
- Vei fi moştenit multe asemenea?
- Prea din preaplinul tuturor.
- Atunci…, făcu Orlov dibuindu-i mîna şi strîngîndu-i-o foarte.      Înşiră-mi. Te vreu de parcă mîine te-aş uita.
Şoptise; aproape. Înteţit în aşteptarea mărturisirii. De o poftă reavănă; superior; inchizitorial.

.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire