jeudi 21 juin 2012

Bal la contele d’Orgie

.


Cea mai frumoasă dintre lumi = o grămadă de resturi aruncate la întîmplare.
 Heraclit din Efes



Orlov
Ziua aceea a demarat cu o dimineaţă în răspăr, bearcă şi mahmură ca o beţie de midnight.
Dormisem asurzitor, crăpînd patul sub mine, visîndu-mi (reciclîndu-mi) aventura unui plămîn cu termen de garanţie expirat. Bîjbîind printre feşe, tampoane şi scalpele cu număr de fierăstrău. Tot încercînd să închid. Să cos cu o aţă destrămată dintr-un tifon; să fac absorbţia cu un şomoiog de hîrtie   Şi eu gîndind cum înnebunesc.  Iar anestezistul bătîndu-mă pe umăr mi-aruncă: Spor la treabă! Şi constatam la fiece reluare că nu mai erea nici un strop de sînge de absorbit; doar niţel puroi. Şi că oricît m-aş fi străduit să am grijă de cusătură, de fapt, carnea ceda mereu. Intervenţia mea începuse cu atît de multe imagini în urmă încît coşmarul alesese să  se descompună pe drum; sisifizîndu-. Bolovanul erea putregăciunea pe care o tot coseam?    Sau aţa de tifon         Care ceda mai degrabă? 

Cînd m-am îndurat să clipesc, ticăiam ca o bombă.


Un cer astupat clocea peste Villă, pisînd fără cadenţă.  Pisînd pe loc.  Zdrobind apele, amuţindu-le; stîrpindu-le pînă şi mirosul.
Dimineaţa aceea pornise un sezon greţos.  O tulbureală dogită şi oxidată pe care nu ştiam dacă s-o beau sau s-o vomit.
L-am găsit pe Moştenitor sprijinit în baluştrii terasei, acoperit în mantoul lui de vulpe albastră. Fuma fără să-şi mai îndepărteze ţigara. Briza căra fumul într-o parte.  Nu înţelegeam vreo temperatură specială. Scăzută sau înaltă. Erea o ameţeală. În fapt, Moştenitorul dovedea o stare atmosferică prin vestimentaţia la care proceda. Blănurile mă asigurau că e frig. Şi că, urmînd codul manierelor aberante pe care-l adoptasem, ar fi trebuit să ies mascat zdravăn, bandajat în jiletci şi-nmănuşat. Iar nu în cămaşă.   
Surîse scînteietor cînd mă zări, cu afumătoarea proptită între buzele încordate. Deşi măsura graţiei e o formă de stîngăcie, Moştenitorul erea de admirat şi cînd îşi potrivea ceasul.  (“Eu, şi cînd mă împiedic, tot princiar o fac…“)
În tot plumbul momentului, splendoarea rămînea profesiunea lui de credinţă.


Erea amiază deja. Plafonul de nor(o)i coborîse pînă la a şterge şarpanta Villei. Briza încetase. Un aer zăcut ne încuiase cu tot cu terasă. Moştenitorul tocmai sfîrşise provizia din tabacheră şi acum şedea înfundat într-un fotoliu, sub maldărul de acoperăminte, înfipt într-un costum perlat, ferecat c-o cravată mauve. Un vînăt rece şi insinuant ca o ofertă.
Şi am privit îndelung marea. Întorcîndu-mi către el preţ de doar o uitătură foametea.   Se execută prompt:
- Vom cina în seara asta cît pentru a aniversa facerea Lumii. Atunci cînd o aniversare e-un parastas pe viu.



Erea primul pas (prolog/ foreplay) dintr-un rigodon fastuos.
Aşezîndu-mă la masă am avut imaginea unei agape diavoleşti – scelerată, inversă, stearpă. De la care nu am dat dosul, ci, admirîndu-l cum trage pînzele ştergarelor de pe spectacol, mă desfătai luînd aminte spre damblaua ce-i mocnea în ochi.“

Sfîrşind, Moştenitorul îşi şterse cîteva frimituri negre de pe buze:
- Cunosc o plăcere firavă şi indispensabilă în a-mi consuma deliciile sub formă de scrum.
- Odios. Din ce provine această ispită?
- Saturn în Rac. Mă conformez dispoziţiilor astrale; nu sunt un pervers autonom. Dar mai bine aşa decît cu zisul Saturn în legea  Scorpiei.  O morgă-ntreagă  n-ar fi fost de-ajuns iubirii mele.
- Un biet rac.  Cu curul înainte.
- Chiar aşa, coane. După cum bine ştii, dosul e mecanismul înaintării. Armatele de homosexuali → dezrădăcinaţii sunt cuceritorii.  Fesier pentru mers Fesier pentru perpetuarea speciei Iar Racul e o făptură completă. Misantropia lui îşi află tandemul într-o necrofagie pe măsură. Căci din îmbrăţişarea unui rac, doar sfîrtecat te vezi scăpat.  Rac = mînă cu vocaţie de cleşteŢine-mi companie. Eu sunt o apă cardinală, tu eşti o apă fixă. Ce mai ospăţ pentru unii ca noi
Şi Orlov încheie surîzînd detracat:
- Cum altfel crezi că reuşeam s-ajung atît de profesionist dacă ceea ce practicam nu se întîmpla în jurul unei morgi?
             


            Ne scurserăm lenţi pînă-n Port.   
Ne scurserăm în adîncurile sale coclite. Prin strade ciobite ne-am scurs; pe sub dărîmături. O arhitectură descompusă, pe post de antract în regia deviatorie a acelei nopţi. Beţia vălurea pînă şi pietrele. Călcam înotînd. Lumini verzui ne trăgeau absinthiace → porţi lacome îmbrăţişînd/ sugîndu-ne-n interioare duhnind a veşnicie.
Eleganţe tocate, crăpate, prăbuşite – saloane cu graţii stafidite, etalînd portrete de epocă în murii jupuiţi – portrete răvăşite şi simandicoase. Împodobite în rame strîmbe, cu ţăndări de aur rămase drept asigurare (Nobleţea, pînă nu e scăpătată, nu-i întreagă.)  Ciorchini de lucruri atîrnau grămezi, stive zăcînd chiar şi-n plafoane, răsfrînte nesfîrşit în uitători a căror singură menire erea să înmulţească nebunia. De prin podele şi lambriuri răsărea onctuoasă aria pe coarda sol din suita a III-a pentru orchestră / Bach - Stokowski.
            Butleri scorţoşi – ciocli de mare casă, ne loară-n primire deschizînd pentru noi canaturi ample, să ne-afundăm mai abitir în promisiunea ce tocmai începuse a se iţi printr-un zvon:   mirosul de hoit.
            Şi uşile se închiseră-n urma noastră; clănţănind.  Iar noi, care mai uluit, care mai desfigurat/ excitat/ elevat, ne apropiarăm de (s)cœnă.
            Blasfemia culinară continua:
O euharistie aberantă, punînd pe aceeaşi masă crima şi frumuseţea; greaţa şi ritualul: vase splendide → Jenna, Sèvres, Saxa,  pahare şi  carafe şi  cupe  de care mi-erea ruşine să m-ating, tr-atîta feciorie purtau în străvechimea lor. Porţelanuri albe şi aurite sclipeau din bordurile perfecte. O risipă de ordine şi abundenţă revărsîndu-se din fiecare tacîm şi de pe-ntregul ospăţ.  Vaze de flori – mici, mari, înguste sau largi – ornau princiar dezmăţul perplexităţii noastre. Şi ereau stivele de flori pe potrivă de multe şi de atrăgătoare pe cît ereau şi platourile cele greu încărcate.
            Ne aşezarăm. Un supliment de oroare se reverbera în pereţi. În noi.“


Totul erea putred. Numai florile aproape tremurau; ţipîndu-se. Aşteptîndu-i.


Orlov
            Am întors o privire emaciată/ excedată/ răvăşită spre Moştenitor. El calculase. El pregătise. El alesese. Acum îşi fuma domol ţigara. Aurită şi ea ca şi mormanele de veselă ce se desfăceau lacome în faţa noastră. 
Şi erea lentoarea lui un festin adiacent.“

Moştenitor → Orlov

- Bucuria de a fi învingător
- Învingătorul cui?…
- Al tău, of course. Atunci cînd tu eşti totuna cu greaţa ce te-ncearcă Nu există plăcere nouă. Nou e doar degustătorul.
            Şi ce e mai cumplit? Să consumi hoituri înconjurat fiind de flori?  Sau gura să ţi-o umpli de petale, aripi să-ţi zboare pînă-n vintre → iar florile să le culegi de pe morminte
            - De-acum  pot să-ţi zic Împăratul muştelor!
Te pricepi atît de bine la năravuri încît nu-ţi mai aduci aminte şi de nevoi.

(…)

            Dincolo de scîrbă. Moştenitorul, ridicîndu-se.    Sfîrşise.  Terminase. Gata.  Se sprijini cu o mînă de muchia mesei iar cu cealaltă se prinse pe după gîtul lui Orlov. Şi murmură cam cît ar fi foşnit o plantă în timp ce se usucă:
- Simt nevoia să mă îmbolnăvesc. Tu nu?
- Ba da. Şi eu simt nevoia să te îmbolnăvesc.

Totul curgea; se prăbuşea; se desfăcea. Sub căldura molcomă a unei sieste de putrefacţie.
Aerul valsa îmbîcsit. Li se încolăcea pe glezne şi-i fecea să expire alerţi. Era un bal al resturilor încununate. Putori excentrice se înălţau covîrşitoare către indiferenţa sătulă a stăpînilor, balansînd/ aiurînd pînă să lovească un tavan de plumb cît o puşcărie. Viermii se încîrligau într-o zbatere domoală. Mucegaiul părea a înflori din chiar lipsa de ventilaţie a încăperii. Mirosurile dădeau văzduhului o consistenţă de bălegar, îngreuindu-l, făcîndu-l să dospească. Orlov se ţinea c-o mînă de spătarul unui scaun. Pe cealaltă şi-o trecu prin păr, înlăturînd peste tîmplă o meşă rebelă. Degetele îi tremurau răsfirate. Încurcate. Agitate. Aproape de-a se prăbuşi se-ntoarse spre Moştenitor şi i se agăţă de cot. Avea o expresie tandră; crudă. Ochii i se pliau catifelaţi pe tot parcursul mesei.  Iar  buzele i se încrîncenau pecetluite într-o strînsură sălbatică. Trecu de lîngă spătarul scaunului, aşezîndu-se cu dosul pe masă. Îşi puse stînga pe umărul Moştenitorului iar Moştenitorul se apropie pînă la o palmă de pieptul lui. Apoi, Orlov îşi luă mîna şi o înfăşură pe spatele susţinătorului său. Începînd să se şi aplece. Beat de predicţia unei violenţe magistre, Niki îşi azvîrli încălţările din picioare. Gîtul îi stetea încuiat într-un cerc de metal. O bandă ce-l înconjura pe dedesubt. Apoi se tot ridică. Parcurse cu tălpile goale îndelungatul festin ce-i fusese oferit. Moliciunea gîdilătoare a mucegaiului crescut în tufe şi boscheţi îl irită aprinzîndu-i pofta de-a se tăvăli prin el cu tot trupul. Moştenitorul dedea ocol încăperii mereu, neluîndu-şi ochii de pe dînsul. Îl vedea din capătul celălalt cum începea să se lase din genunchi, frîngîndu-se înspre maldărele de stricăciuni şi colcăială. I se apropie la timp pentru a-i privi profilul în cădere. Pus lat peste ce voia să strivească. Sprijinindu-se  în  coate  printre  cioburile  care-i mursecau  carnea; ţinîndu-se strîns de marginile tăbliei. Îşi trecu şoldul prin două tăvi, măturînd o carafă şi trei pahare. Bazinul respira încet, apăsînd cu toată puterea în stivele de putregai. Puţea a cimitir şi era învierea unui ospăţ ce se tot împrospăta cu fiecare generaţie de viermi ce ţîşneau din măruntaiele sale obosite. Orlov năclăit în întregime. Pe umeri îi curgeau lături dintr-o tipsie cu icre. Pe grumaz îi atîrnau alge ofilite din vreo salată străveche. Se răsturnă brusc pe spate, cu coapsele desfăcute, ţinîndu-se mereu de muchiile mesei. Cu spatele încordat arc, pieptul cabrat, capul împins înapoi, izbi cu creştetul în tortul miresii. Şezutul i se repezi într-un platou pe care odihnea leşul unui morun. Moştenitorul se apropie. O transă unduitoare îl ţinea. Orlov avea aceeaşi expresie crudă. Nimic nu i-o putea umple. Nimic nu-l îmblînzea. Încetineala narcotică în care se mişca nu-l înşela pe Moştenitor. Passive aggressive. Lovea încet, demolînd ruine. Cu o zbatere lentă; ordonată;  a strivi era un act natural, dictat din ritmul sîngelui.  Moştenitorul îşi lăsă o palmă peste gura lui. Cu cealaltă căută şi căută şi căută desfăcîndu-l din corsetul de toval ce-i înconjura şalele şi picioarele. Îl trase de pe el ca o teacă de pe-o sabie. Orlov – alb străveziu ca oţelul, în mijlocul recifului de putregăciune; naviga de-andoaselea, tîrîndu-se cu ochii înfipţi în lambriul plafonului. Mucegaiul îl mîngîia printre izuri şi duhori. Extravaganţă nu mai însemna lux de curăţenie aseptică. Scump însemna promiscuu. Înmiresmat = pestilenţial.   Opulent în mizerie; orbitor în întuneric. Năucitor doar dacă erea descompus.
Se tîrî în genunchi şi-n palme, luînd în tîrîre toată masa la rînd. În capăt, încălecat pe-un scaun, Moştenitorul îl aştepta desfăcut, strecurîndu-i braţele după gît, trăgîndu-l, acoperindu-l cu îmbrăţişarea sa Îngălîndu-se reciproc.   Mînjindu-se. Pătîndu-se.
Murdari de tandreţe, împuţiţi-excedaţi, se odihniră o vreme lăsîndu-se unul într-altul. Cercul de pe gîtul chirurgului strîngea foarte. Moştenitorul îl dibui încetişor la ceafă după încuietoarea şinei. Orlov surîse uşurat. Dar Moştenitorul îi răspunse cu o smucitură, dîndu-l pe spate; aproape rupîndu-i coloana dintr-o singură scurtă violenţă. Trăsese cu putere în sens invers.

Unii se lasă devoraţi de vulturi. Alţii preferă viermii.




Moştenitorul
Mărturisesc că am unele calităţi. Dar, slavă Domnului, sunt doar neşte bagatele superficiale. În schimb sunt plin de vicii. Norocul meu e că sunt din cele odioase:
Am un fatal simţ al măsurii – sunt consecvent în nesaţ şi alternativ în delir.  Am un fatal simţ al măsurii → aşa cum numai un desăvîrşit excesiv poate cunoaşte. Cristalin. Limpede. Fără păcat. Sau milă.“


Orlov
            Mi-am amintit de Spital; şi de cum îl împinsesem să vadă. Şi iată cum, arătîndu-i, punîndu-l în temă, punîndu-l în practică, invitîndu-l să se bălăcească în mocirlă, se dovedi mai rău decît mine, administratorul mocirlei – căci nu există oroare mai abjectă decît condescendenţa în faţa abjecţiei.“

Moştenitorul
            Pe la două ceasuri ale nopţii rătăceam înapoi, căutînd prin hăţişurile bărăganului un domiciliu marin. Adăstarăm în muchea apelor să ne potolim arsura de pe drum. Apoi ne vom fi tîrît înspre Villă. Apropiindu-ne însă, Orlov propuse să mai umblăm o vreme. Pînă spre Pavilion.
            Vulturii de la cornişe ne întîmpinară neclintiţi. Dacă ar fi fost oarece să mai clintească Nici valurile nu ne mai fugăreau. Un soi de împietrire endemică atinsese toate cele, lăsîndu-le ca într-o aşteptare.
- Simţi? Ce le-a-ncruntat în asemenea tăcere. Ce le lipseşte.
- Tu.  Tu le lipseşti.
            Făcu Orlov, aproape împigîndu-mă înainte cu umbra lui. Şi cu o voce joasă, grea, expirată.  O voce care parcă şi ea aştepta ceva.  Poate un obol pe care eu trebuia să i-l acord.  Aşa că, am urcat treptele Pavilionului, cercînd uşa împletită-n fiare. Dar nu se desfăcu mai mult de-o palmă – fisură abea între canat şi zid.  Forţînd mai abitir, un foşnet surd tălăzui-n lăuntru. Şi - uscat iască, un trandafir zăngăni ciobindu-se la picioarele mele. Întîi m-am minunat. Apoi ridicai ochii şi, prin crăpătura ce-mi deschisesem în portal, văzui cu groază că frunze şi tulpini uscate; petale, ghimpi şi ramuri – se înghionteau înghesuindu-se pînă a mi se agăţa de haine.
            Nu crezui coşmarul ce se contura atît de limpede. Urcai pe terasă şi de-acolo pe acoperiş. Iar printr-unul din luminatoare am văzut. Candelabriile îşi lăcrimau lumina în văzduhul încins şi flăcările plouau asupra unui preaplin ce-mi îngheţă uimirea: Pavilionul îşi arăta interiorul populat cu asupra de măsură – stiva de trandafiri uscaţi se îmbulzea-n pereţi, îndopată cine-ştie cum şi pe unde. Căci părea a fi plouat cu ei direct prin cupolă.  Voi fi intrat mai apoi, dîndu-mi drumul. Nimic nu se poate compara cu aşteptarea asiduă de a ajunge odată (mai repede!) pînă la zvîcnetul lor susurat, pînă la spinii lor şi la seceta cu care mă cereau de băut. Niki îmi făcuse un dar magistru. Veni în urma mea, scelerat ca şi ceea ce înfăptuise; şi ca şi mine însumi. Şi murmurînd încă mai vag decît orice petală, drept în auzul meu:
- Vă dau foc?
- Dar arzi cu noi?
- Cum nu  (turbat, încet)   Dar încăpem?
- În Iad încape-oricine.
            - Oh, nu. Doar privilegiaţii.


Orlov
            Prompt, de toţi dracii, ăia care jucau arşice cu mintea lui, străbătu plaja, intră în Villă şi, traversînd holul, săltă din trei paşi scara a mare din interior. Ajuns pe refugiul dintre nivele se întoarse cu un rînjet magnific (nu să vadă de-l urmam, căci îl urmam iar nebunul ştia...). Oh, da, s-a-ntors răsturnîndu-şi spatele – arătîndu-şi faţada, glorioasa alcătuire de aur şi fanatism. Privind de la mine în sus, către plafon, aproape răsucindu-şi ochii peste cap Cu graba mea beată l-am ajuns. Abea de mai ştiam pe ce pun piciorul. Făptura Moştenitorului tîmpea prin chiar substanţa sa – eterul învăluitor/ fulgerător din care se-ntrupase – spuma valurilor.
            Ce mai rămăsese de parcurs între refugiul treptelor şi nivelul superior; o distanţă pe care o am umblat alături. Umăr în umăr. Dîndu-i curs acceptam proiectul de derivă pe care mi-l propunea. Un pas, încă unul
- Să epuizăm subiectul familie      
Şi năvăli în sala armelor.
           
Strămoşi ţintuiţi în rame, somptuoşi, împrizonaţi în propriile bijuterii, clocotind de o turbare comună – trăsătura gintei. Securi şi tunuri, cleşti şi saboţi – săvîrşiseră orice iar acum îşi ţineau dovezile la picioare. Domni şi doamne, paji ori căpitani, cărturari sau despoţi – mîniile lor îşi bătătoriseră faima într-o orchestră a cruzimii; a furiei exhaustive.  Atotstăpînitorii. Atotcălcătorii. Cei ce iertau cu cruzime şi-ucideau din clemenţă.
            Portretele tronau asupra stivelor de scule ucigătoare; asupra panopliilor de prăzi – resturi din cărnile ce cuceriseră  Mutilaţi ei înşişi de mutilările comise, ulceraţi de rănile ce dădură; sufocaţi de lanţurile cu care au priponit; otrăvindu-se între ei – soţi şi soaţe nuntindu-se albi pentru căznicii negre, iscătoare de prunci nemăsuraţi – născuţi cu gheare să sfîşie Lumea, ori cu copite – s-o zdrobească.
            Holul Villei Soter erea cavoul colectiv al acestei stirpe cumplite, memoriile lor, imaginile lor, intoleranţele şi zgîrceniile prin care se cocoţaseră treaptă cu treaptă din grad în grad. Marii directori, comandorii şi trezorierii. Nevăzuţii.  Negri, de-un negru smead şi palid. Verzi; ca veninul, ca peana de paon şi ca aripele de gîndac. Ameninţau şi şantajau încă. Sileau şi corupeau încă. Ei, niciodată drepţi dar mereu morţi.“

            Şi Orlov se apropie. Din mijlocul acelei săli în care se-ar fi putut juca războaie. Cîmpia lui Marte pavată cu granit şi acoperită cu lambriuri  Se tot apropie Orlov. Şi se-ncruntă de stupoare. Trecînd de la unul la altul.  Şi de la altul la vreuna Şi-n toate cele racle suspendate erea tot nebunul de Moştenitor. Afumat şi-ndoliat, plin de stele şi cavalerii cazone. Încorsetat în fireturi, montat în hernia brandenburgilor, zăngănindu-şi blazonul, afurisindu-şi spectatorul. El. Orişiunde. Cu efect de gorgonă, atrăgîndu-şi mînia celui ce-l privea, prefăcîndu-l în sine însuşi – un sine devastator, indiscutabil. Supunîndu-şi publicul, reformulîndu-l, instigîndu-l. El, pecetluind cu chipul său fiecare dintre acele trasee ignobile. Amprentînd fiecare crimă cu ştiinţa sa. Dîndu-şi acordul. Ispăşindu-şi neamul.

            Conoisseur şi atent, chirurgul concluzionă:
- Suveranul îşi caută naş? Atît de necesarul instinct de autodistrugere. Ori măcar o mînă prietenească să te-mpingă în hăul prăpastieiNu de dreapta mea te vei eterniza. Asta ar însemna să mă plec ţie.   Voinţei tale. Calculelor tale. Voi abuza. Te voi îngenunchia fără să-ţi dau lovitura de graţie.           Şi, arogant, îndepărtîndu-se: 
Judecă-te niţel cu viaţa.       Moartea se merită

(Unde ţi-e inima Pe aia vreau s-o regulez.)


Moştenitorul, această victimă atroce, care-a dezvoltat năravurile tehnice ale unui călău; manevrînd, instigînd, chemînd la marele viol concertat – liturghia prin care să dovedească inferioritatea oricui.
Extazul dement al celui care se pricepe la ceilalţi.
După cum îi convertise în tot atîtea wande care să-i deie cu tifla – şi el să juiseze de scîrbă, cu mine găsise prilej încă mai năpraznic. Mă pîndea.  Mă aştepta. Mă cerceta pieziş; o clipă nu-şi slăbea atenţia. Silindu-mă prin acest soi de spectacole să-mi reconsider ştiu-eu-ce apucătură. Îşi împingea perversitatea peste conduita mea – ţintind despre cum îl pedepseşte pe cel care a-ndrăznit să-i suspende sinuciderea → făcîndu-şi-l ucigaş.  Mînia mea căpăta atunci o nuanţă amar-neputincioasă. Orice derapaj în violenţă din parte-mi ar fi aflat o aprigă susţinere de-a nebunului; pînă la fatalitate.“


Moştenitorul duce încîntarea pe pustii.“

.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire