vendredi 22 juin 2012

Ars scamatoria

(The Art that dare not show its face)






Orlov

            Dincolo de carnea foioasă/ foşnitoare a haremului său. Dincolo de giuvaerurile oxidate ale ferecăturilor. Dincolo de solzoşenia cotoarelor înşirate ca nişte cuirasaţi gata de şarjă. Dincolo de relaţia trupească pe care o ţinea cu acestea – se întîmpla cruzimea cu care el concluziona (juisări înciudate, satisfacţii oribile; plăcerea de a fi deasupra).
            Murmure şi vociferări se intersectau în spaţiul Bibliotecii ca nişte jivine scăpate din lesă. Ţîşniri scurte din grămada scorţoasă de jurnale cu care acoperise un perete. Amestecate cu frînturi de discurs moştenitor; cele ce rostea, cele ce scrisese deja → o simfonie magnifică, sărmană, încuiată pînă la reverberaţie în spaţiul lui.   În el.   Biblioteca era extensia lui fizică; iar tocătura de şoapte/ opinii/ blesteme → vuietul sîngelui său propriu; un sînge saturat, bogat, toxic, ce nu comporta oxigenare ci doar un puls vîscos, împotmolit în lipsa funcţiei de comunicare.
            Între diverse plecări/ întoarceri ale mele la Villa Soter, acel spaţiu cărţos căpătase chiar şi pentru mine valoarea unui paraclis. Niger sed formosus


Fragmentarium


L-am găsit bodogănind cu ochii împotmoliţi în mlaştinile lui Gide:
- Cine  mă-sa  i-a  dat ăstuia Nobel pentru literatură   Pentru literatură?! Înţeleg pentru năravuri  Dacă nu s-ar fi întîlnit cu Esmé Amarinth la Biskra am fi fost scutiţi de asemenea mărturii nesfîrşite despre cît de nociv pot influenţa cariera unui tînăr cîteva paradoxuri retro-estetic plasate.  Pagini întregi de maculatură şi două-trei idei care abea prididesc a clama atenţia asupră-le, darmite să susţină un aşa edificiu găunos.  Cîteva gaguri trase de păr, un rest de oximoron şi mult prea multe bîlbe. Norocul nostru, coane, e că premiul Nobel stă pe dinamită. Să sperăm că pînă ne vine rîndul, sare-n aer.“

Arta ce chipul nu-ndrăzneşte să-şi arate. Literatura – ferecată în coperţi.“
           
            “Înţelepciunea care nu se pronunţă frizează prostia.“

Citeşte-i pe ceilalţi ca să-ţi poţi ascunde mai bine scrierile.“

            “Scriitor bun = cititor magnific. Ciuda scriitorului pe lectura alternativă care i se aplică poate desemna chiar teama/ prudenţa scriitorului că cititorul său e mai eficient decît chiar el – cititorul emiţător de text.“

Mă cunosc curvele-astea. Îşi desfac foile taman acolo unde-mi trebuie mie.“

Orlov

        Ad usum delphini → micile manuale misogine cu precepte din Tertullian, editate pe tiparniţa proprie şi pe care Moştenitorul le savura ca pe un auto da fé menit să-i amintească forever că eşecul e feminin.

 
            Tot astfel, mici cît palma, cu litere de şase şi coperţi de Córdoba – Quevedo şi Góngora, proaspeţi, răsunători, aurii precum veacul lor de catifea şi metanii. Edward de Vere şi-al său Hamlet; Chaucer şi înţelepciunea scoasă la dumul-mare.“

“…În ceea ce o privea pe Virginia Stephen, îi rămase doar impresia unui bărbat care ţine morţiş să demonstreze că e femeie. Lucru care reuşi în cele den urmă să-l plictisească, dincolo de mireasma reavănă ce se degaja de prin textele ei, dincolo de cizelarea extremă care pe alţii izbutea să-i mintă a fi spontaneitate.
            Cu totul altfel se situau lecturile din Marguerite de Crayencourt. Căci autoarea nu întreprindea nici cel mai vag efort cu scopul de a demonstra ceva. Un scris este un scris; peste ce vor sau nu să fie cei ce-l enunţă. Crayencourt se acceptă. Stephen se comentează. Forme ale puterii şi propagandele lor – arăţi unde te afli prin simpla aşezare; sau te îndoieşti şi baţi tobe ricoşante.“

Henry James şi încă vreo cîteva onorabile spurcăciuni.“

Ascult Proust şi citesc Satie.“

Dragi literaşti, dureros de provinciali: Humbert Humbert nu este un pseudonim al lui Vladimir Nabokov.“

Uzanţă abjectă a termenului cavaleresc la Kierkegaard.“

- La mine-n rafturi, Teleny stă între două acatistiere.
- Ca să-l înţarce sau ca să le corupă?

         - Arta e singurul fel de dragoste care se face de unul singur.  Arta e un sacerdoţiu, zice Bruno Walter.
         - Nu, zăuCe-i ăsta Raport către guvernul din 16 Tite Street?
         - Pardon,  guvernul e în exil la Savoy.

Posesor al manuscriptelor, biografiilor neromanţate & mormintelor din Père Lachaise pline de crini şi urme de ruj şi aparţinînd unor răposaţi iluştri, Moştenitorul ajunsese să comită (cu titlu de pomană) excentricităţi pe chiar măsura celor cărora acceptase să le fie executor.  Şi, de fapt, un mort în plus sau în minus nu mai conta. Doar ei se dovediseră mai conviviali decît viii.   Sau mai constanţi.“



O n e i r o k r i t i k a:  

Moştenitorul


           “…Gîngăveala măiastră a mintoşilor de recuzită culturnică. Tineri şi rebarbativi, vomînd unii peste alţii şi toţi asupra frumuseţii. Că doar de asta-i frumuseţea făcută: să nu cunoască răzbunare.“

 Vîrstnicii:
            Mînjiţi tot ce vă iese-n cale. Din galanterie. Din amabilitate. Din condescendenţă. Minimizaţi tot ceea ce ştiţi că celuilalt îi este menire, temei, viaţă. Fără risc, fără scandal – distrugeţi cu un surîs şi cu o balansare a capului. Un dispreţ calin-dulceag prin care uniformizaţi frumos ieşirile din cadru ale dobitocului pe care îl vizaţi. Că şi voi aţi fost revoluţionari Şi voi aţi fost geniali Şi îl anesteziaţi pe dobitoc cu promisiunea eşecului. Uită-te bine, c-aşa o s-ajungi şi tu. Mai surîdeţi un pic. Deviaţi conversaţia cea stătută de la lecturile tinereţilor voastre magnifice către magnifica tinereţe a dobitocului care ascultă şi ia notiţe. Îi daţi sfaturi de viaţă – adecă ce să fută sau nu şi cu cine dă bine să-i fie văzut numele asociat. Cine te bagă în club, cine te îndepărtează de el. Care sunt grupurile de opinie – adecă gradele şi interesele. Pînă să-şi sfîrşească berea, dobitocul cel tînăr nu mai are nici temei, nici menire.  Dar are o viaţăăăăă...“

          Păi da, măi băieţi. Voi ăştia care ne reprezentaţi în cel mai democratic mod cu putinţă. Crema. Boierii mintali. Spuma spumelor. Plouă cu artă peste o istorie neconsecventă. Păi da, măi băieţi. Istoria nu se repetă. Istoria doar îşi pierde cei trei mii de neuroni regulamentari per unitate de timp. Unitatea de timp poate să fie anul, veacul sau secunda. Însă cum voi, dragi băieţi, v-aţi născut din cravaşă, pintenaţi şi ageri – istoria noastră cearcă să ţie pasul cu voi, adică îşi pierde cei trei mii nu într-un an, nici într-un veac. Ci seară de seară, sub rînjetele voastre glorioase – voi, care beliţi tot cu o neatenţie. Voi, săracii băieţi bogaţi, făţărnicindu-vă în cavaleri ai tomberoanelor, doar doar v-o crede şi altcineva în afară de cei care v-au înrolat. Păi da, măi băieţi. Voi aveţi tresele gravate direct pe venă: codul de bare de pe produs. Sunteţi, deci, de nedeturnat. Voi aveţi mesajul înscris din genă. Voi nu mîncaţi căcat pentru a scoate lingouri de aur, voi mîncaţi căcat pentru că trebuie să îl măcinaţi mai abitir. Şi-l măcinaţi, dragilor, pînă-l asimilaţi.“

 

Moştenitorul → Orlov


- …Nimic nu erea îndeajuns pentru ei. Îndeajuns de jos, îndeajuns de sterp pentru ca domniile lor să-şi poată depune sigiliul în siguranţă: Iată valoarea, s-o recunoaştem şi s-o promovăm. Botezînd aristocraţi pe banda rulantă. Şi cine feceau acestea? Personulităţile zilei. Neşte neisprăviţi, neşte jumătăţi fade & tîmpe care măsluiau pleiade feştelite, cunoscînd că nu există voluptate comparabilă cu cea încercată atunci cînd delegi.
Încă o culme a mîrlăniei (un mod de a linge oglinda): autorii aceştia mari & faimoşi  (după cum dziceam, nu ştim cine i-a fecut într-un fel ori într-altul) şi care îşi permit să se autoplagieze. (Pe altarele mediocrităţii, înfumurarea e cea mai de preţ tămîie.)    Dar partea grotescă e publicul – care auzindu-l pe X cum îşi reia discursul dintr-o operă într-alta şi cum se rumegă pe sine pînă nu mai rămîne nici nimicul ce erea mai-ntîi, publicul, zic, gîngăveşte ode şi plecăciuni, pupînd papucul ineptului şi proptindu-i şi mai abitir tronul de sub savantu-i şezut.
- Ah... Publicul n-are a face cu capodopera. No public is of any use to artist. Iar publicul din ziua de azi Quelle horreur! Ei gustă; nu iubesc.  Ei nu mai ştiu să se verse de plăcere. Ei ştiu doar să fie de acord. Ceea ce sună fix cît o înjurătură.   Poor they. Beauty is a mere nonsense to them.
- Dar cum, Niki, cine are nevoie de public? Publicul este un accident. O adunătură coagulată prin graţia unei religii comune: directivele prostului gust. Iar în materie de prost gust, vulgul este infailibil: prin stadioane se cîntă Aida de Verdi.  Dovada calităţii e reperată prin huiduieli.              Coeficientul de vînzări e invers proporţional valorii. 1 – 0 pentru Traviata Ivan Groznîi.“

“…Voiau să dreseze scrisul;-i considere o evoluţie. Ca şi cum scrisul ar fi maimuţă. Scrisul e o vietate care se împerechează cu cine crede ea de cuviinţă şi care nu cunoaşte prognoză. Lucrul acela căruia îi fac ei program de viaţă e orice altceva decît scriitură. O corceală în eprubetă, măsluită de cîţiva domni profesori şi crescută conştiincios de către studenţii acestora. Înălţător: degeneraţiile dîndu-şi mîna într-un efort comun de a păşi pe calea progresului textual. Pentru asemenea tovărăşie merită să renunţi la multe. Chiar şi la tine însuţi.
Merită, zău, să te aneantizezi de dragul unui comentariu la glossa unei recenzii.

Capodopera e cel dintîi cetăţean în Republica Ignoranţei.

          “Republica Literelor fiind, în fapt, o monarhie absolută.“      (Obsoletă?)

Sub un soare de pleavă nu răsar decît flori de nisip. Vîntul zădărniciei nu vi le va nimeri în ochi.“


Memoirs d’outre Mer


Jurnalul erea un filtru de ură cu care Moştenitorul  intoxica  orice  alteritate.  Un text care-şi penaliza cititorul chiar în timp ce se lăsa lecturat. Scris urzicător, scandalos, făcînd simultan bezele, reverenţe şi semne obscene. Un scris derbedeu şi stilat, cu împunsătură insondabilă şi ţintă la întîmplare. Deşi, durităţile verbale dezvoltate de Moştenitor nu se încadrau nicicum în registrul argotic ci, mai degrabă purtau izul de canţelarie domnească şi al dihaniei cu pedigree. 
O conversaţie de unul singur. Frazînd voluptăţi insurmontabile în doze de nerecomandat. Naufragiat pe Insula din Ziua-de-Apoi, Moştenitorul reconstituia mişmaşurile unei mondenităţi pe care o rezolvase irevocabil. Se încrîncena să-i comemoreze pe cei pe care nu-i considera.
            Surogat cu care să-şi panseze trufeala.“

- Scrisul meu este fără întoarcere. Scrisul meu sunt eu însumi. Un eu lipsit de urmări.
- Şi cum reuşeşti matale, coane, să fii şi ireversibil şi lipsit de urmări?
- Uitînd orice vanitate astîmpărabilă în exterior. → Reciclarea propriilor năravuri.


.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire