jeudi 21 juin 2012

Architecture d’Aujourd’hui

.

(Ars amandi)


Moştenitorului, damblaua arhitecturală i se iscase tîrziu. Pînă şi el surîdea cînd îşi făcea socoteli ca o desfrînată ajunsă la pensie – la ce etate aflase cutare nărav, în ce epocă s-a deprins a face cutare lucru Dîndu-şi seama că dezmăţul nu cunoştea finalitatea unei materii de studiu. Că mereu se iveşte oarece. Că mereu mai sunt de-nvăţat noi plăceri. Noi rafinate ticăloşii. Niciodată nu va putea spune ultimul pe care
În baza programului său personal de a juisa de orice, veni şi rîndul clădirilor. Din plictis şi din lipsă de preocupare, simţurile sale nu vor fi răspuns după cum calculase. Încercă pe Vitruviu. Spiritul i se irită în teoretizări. Încercă Leon Battista Alberti mai apoi. Şi reverii renascentiste îl năpădiră. Îndurerat şi de neimpresionat cu nici un chip într-ale hoitului, renunţă şi-şi mai aruncă ochii doar pe cîteva postmodernisme. O irizare vagă îl străbătu. Insistă ceva mai mult pe Niemayer. Şi, în cele din urmă reuşi să obţină cîteva crampe voluptuoase. Cu o ultimă sforţare făcu un looping şi reveni asupra art-nouveau-ului. Se lăsă pe spate, scuturat şi febril. Volutele lui Gaudi, aventurile sale stridente îl urzicară pînă-n măduvă. Termină fantazînd despre o ascensiune pe turnurile Sagradei.
Iubea la plezneală, de-a valma, prea întîmplător ca să mai şi considere de se potrivea ori nu.

Dar despre mirosul de tencuială ştia foarte bine cînd îi dăduse o trezire într-atîta de puternică încît să leşine. Parc-ar fi avut lemn pe el, nu carne. Trupul său blînd intrase într-o zodie violentă.  Căci,  descoperind  peretele, de fapt îşi descoperise sieşi nevoia de a împinge şi de a zdrobi.  Ameţit, excitat – escaladîndu-şi puterile. Izbind cu tot şoldul în zidul cel îndărătnic. Vărsîndu-şi ultimul strop de vlagă pe craclurile din mortar.  Sucombă, scurgîndu-se la pămînt şi hotărînd chiar atunci să devină client fidel propriei case.
Şi uite-aşa începu să privească într-alt mod firidele şi micile coridoare strîmte de prin subsolul villei. Puse să fie îngustate şi mai mult. În aşa fel încît în plimbările sale să simtă tot ce întîlneşte. Şi fiecare zid din casa lui să-l ştie şi să-l recunoască – pe el şi hoitul său auriu tîrîndu-se pe tencuielile aspre.
Dar după o vreme încetară să-l mai satisfacă – erea ceva simplu. Voia mai mult. Aşa că i se aranjă una din cămări – astupîndu-i-se fereastra şi învolburîndu-i pereţii în varii forme – dulci şi rotunde sau tari şi ascuţite, bolţi false, adîncituri curbe, fante, pliuri şi iar cute, acoperite cu o catifea groasă, de mătase. Moale şi mov ca o noapte ondulată. Un mov rece, instigator şi narcotic deopotrivă, luminat prin pardoseala străvezie. Şi fuse-seră acestea în aşa fel făcute încît Moştenitorul să îşi poată plimba trupul pe toţi pereţii, să se destrame şi să se lase prins, corupt şi epuizat de nenumăratele volute mîngîietoare ce îl chemau mereu. Un interior care-l cuprindea în întregime.     Zidurile nu se clinteau sub asaltul lui – semn că cereau mai mult. I se părea că tălăzuirea formelor năştea un soi de muzică stranie, gîdilătoare, picurîndu-i lui în auz. Era o cameră nesătulă; o cavitate de neumplut; un element arhitectural care devansase orice cariatidă, fie ea de carne.

Acum, prin beţia vagă a johanigsbergului, îşi aminti de treptele de marmură ale scării celei mari. Şi de dorinţa ce nu apucase vreodată să fie pronunţată – de a fi tăvălit cu bună pricepere taman pe muchiile acelor lespezi. O furnicătură piezişă îl făcu să-şi cabreze spatele. Deşi şedea în fotoliu, de încordare ajunse să-mpungă în reazem cu creştetul. Orlov îi remarcă foiala. Îşi lăsă ziarul; îl privi pe deasupra pipei; şi doar ce se plecă niţel în faţă, că îi şi cuprinse genunchii cu braţul stîng.  Întrebîndu-l:
- Unde eşti
- Pîn Iad, pe undeva.
Şi, explicîndu-i cum s-ajungă, Moştenitorul se trase înspre el, pentru ca împreună să se prelingă pînă la visul împietrit de ale cărui ascuţişuri îşi dorise să se bucure.
S-ar fi putut crede că e vorba de un banal exerciţiu de autoîngenunchiere. Un mod mănăstiresc de a juisa din vătămare. Dar erea doar o plăcere intensă ca şi atîtea altele prin care se tîrîse în repetate rînduri. Plierea trupului său pe marmorele scării îl scotea din resemnarea anatomiei fireşti, dîndu-i iluzia geometriei variabile. Duritatea pietrei rămînea neclintită. Doar modul în care el se mişca îl conducea spre delir; doar propria  frămîntare  îi stetea pereche în fapt. Orlov îl susţinea cu o mînă; cu cealaltă îl apăsa presîndu-l de trepte. La limita unei deplasări de vertebră l-a manevrat pînă ce Moştenitorul slobozi un ţipăt scurt/ un suspin îndelung. Îşi săvîrşise pofta. Orlov îl lăsă uşor pînă i se reglă pulsul; apoi îl întoarse pe-o parte pentru a-l ridica.
Era un amantlîc care nu se încheia. Care cunoştea doar pauze, antracturi şi escale. Fiecare perete purta încuiată-n el cîte-o dorinţă. Iar între toţi pereţii stetea el. Cel care-l zăvora în sine şi pe chirurg.
În cele din urmă îşi răsturnă toată Villa. Făcînd şi din mansardă înc-o pivniţă.   (Urci scări către acoperiş  şi-ajungi doar în cofragul temeliei…)
Abandonă tentaţia unei oubliette. Ar fi fost redundant, căci întreaga Villă Soter se încadra termenului. Iar în ceea ce-l privea, oglinda şi oublietta se suprapuneau dînd uitătoarea – o carceră de sticlă pentru sinele ce se împrizona. Şi nu din trufia pe care într-atîta conta să-i fie păcătoasă scuză. Cît dintr-o desăvîrşită lipsă de reper.
           

Orlov

Acest Antonie paroxistic – Pygmalion versat în iscarea ispitei. În consumarea ei. Şi pustiul lui populat cu toxine familiare. Îşi înghiţea coada. Îşi mirosea propria dîră, luîndu-şi urma…, hăituindu-se. Nu comporta vreun termen către ceilalţi. Geaba arunca petarde ude să-mi ia mie ochii. Geaba mereu amintea de exterior. Nu exista exterior. Ereau volute. Graţiozităţi de drept comun.“



Oamenii singuri sunt în stare de orice viciu.“ - Joseph Conrad


.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire