jeudi 21 juin 2012

Antoine de Saint-Exaspéré

.


Orlov
În acea dimineaţă îl voi fi aflat în faţa ferestrei, privind ţintă undeva în larg. Avea figura transpusă a idolilor şi a martirilor Îşi legase părul fedeleş; abea-l mai suporta. Creştea din ce în ce mai repede. Semn că Moştenitorul era din ce în ce mai mort.
- A venit vremea să fac ce-i de făcut Parastasul din urmă.
M-am apropiat de ce vedea. Marea torcea sedată şi moale în matca ei. Plaja strălucea pînă departe. Sub ceaţă, apele aduseseră în timpul nopţii perle mici cît pentru a îngropa nisipul sub ele.
Mai tîrziu; mult prea tîrziu, poate…, m-am dus să cercetez. Şi, zgurmînd adînc, n-am dat decît tot peste perle. Ca şi cum fiece fir de nisip de acum o zi înflorise peste noapte, smălţîndu-se cu sidef.  
Şi mi-am amintit de anumite predestinări – că pînă la urmă tot pe pustii am ajuns.

Am plecat în aceeaşi zi de-alungul plajei. Să fi fost o milă cînd, într-un golf dosnic – ascuns de furtuni sau de ştirea mea, am găsit o pereche de şine instalate pe traverse grele de lemn, spintecînd scoicăria şi pierzîndu-se-adînc în mare. Cînd am răsucit tîmpla, voi fi zărit şi motivul.
Nebunie: o biserică de lemn cu cală şi bord. O corabie catedralăHibrid colos, dogorindu-şi liniştea în priponeala odgoanelor; un monument de superbie.
M-am întors la Villă cu o bănuială încolăcită în jurul gîtului.

Mă lăsase. Mă lăsase → Să-mi plimb spaimele, mînia şi greaţa pe coridoarele sălaşului său. Căutîndu-l. Comemorîndu-l. Stare de vomă secretată din perplexităţile pe care mi le aplica.

Abea după miezul nopţii am tresărit amintindu-mi. Absenţa lui care trebuia să fie curmată.

Am ieşit. Plaja zăcea nicăieri.

Soarele de la miezul unei nopţi de priveghi Moştenitorul, frumos ca o hurie şi-aurit ca un chivot, hierofantul unui ritual sărat în care spumele mării ţineau loc de ogive iar valurile de altar. El erea, lunar şi definitiv, aşa cum îşi ţinea lumînarea; şezînd pe tronul ce-şi instalase drept catafalc. Şi nu oriunde; ci înfipt în nisipuri,-l bată apele,-i lingă picioarele,-l prohodească ever & ever.“

- Singurul lucru sigur e disperarea. În rest, toate trec.  Dar gata! Mi-am ispăşit naşterea.   De-acum îmi voi trăi marea. 
La mine în cetate sunt singurul zeu şi de-o potrivă singurul adorator. Şi cum cetatea mea se va fi înălţat pentru bunul meu plac, nu mă voi sfii să mă conformez dorinţei mele divine – căci dorinţa zeului trece înaintea obligaţiei de a-ţi servi cetatea Mă voi absolvi de civism şi-mi voi acorda dreptul de a mă sacrifica în propriul meu templu. Acest desfrîu total – suicidul. Nu eşti scelerat pînă la capăt dacă n-o faci şi pe-asta.       


Fără de seamăn seamăn al meu, cu cît eşti mai scîrbavnic şi mai ticălos, cu-atît mai mult te iubesc. Şi cu cît vei păta şi vei tulbura primprejurul tău, cu atît mai strînsă va fi iubirea mea asupră-ţi. Cam ca ceara pe şoarice.
Seamăn iubit, călăul meu; călău iubit, semenul meu. Am curăţat lumea lui Dumnezeu şi ţi-o am pus la picioare. Şi tot ce erea frumos/ bun/ onest – am necinstit şi am strivit şi-am ars. Şi ce va fi rămas, cum doar în lipsa ta de vise poate că erea – murdar, mort şi perfect – ofrandă ţie ţi-am adus. Nici în fantasmele tale cele mai intime n-ai întrevăzut asemenea desăvîrşire, nici închipuirea nu-ţi va fi ajuns tr-atîta de departe. Cine ţi-a mai cunoscut dorinţa; vrerea; ideea? Cine se-a mai pornit a-ţi împlini ceea ce nici nu ai rostit. Şi nici nu ai gîndit
            Seamăn iubit, călăul meu; călău iubit, semenul meu. Acum, după ce voi fi curăţat lumea lui Dumnezeu şi ţi-o voi fi pus la picioare, te vei opri?

Omul – această batjocură pe care Dumnezeu şi-o sieşi îndură. Omul – smerenia prin care Creatorul se verifică pe sine.
Milostiviţi-  Milostiviţi-  → îşi imploră El fiii.

Blestemaţi  fie  cei ce  n-au  urnit  munţii  dîn  loc.  Căci de-ar fi avut şi-un grăunte de credinţă, i-ar fi mutat Dumnezeu de dragul lor.
Blestemaţi fie cei ce au uitat smerenia.
Blestemaţi – cei ce şi-au preschimbat nevinovaţii în călăi.
Fantazez despre o lume năruindu-se magistral pe acordu-rile lui Şostakovici Ca să editezi ceva de calitate trebuie să razi orice precedentEradichează-i ororile şi restul vine de la sine.  Oroarea e structura de rezistenţă.   I-o ai loat, gata!

Pentru a epuiza Meduza trebuie să fii orb. Altfel, doar te vei oferi de gazdă privirii ei. Împrăştiindu-i şi mai abitir veninul.

Orlov

            După.    Următoarea zi.    Sau alta.    Sau cealaltă.   Nicivreuna
            L-am găsit la amiază. Soarele se oprise pe boltă; de-acum nu mai urma decît declinul. Atît cît se putea înţelege de printre ceţuri. L-am găsit. În capătul digului; l-am crezut prăbuşit. În fapt, aceea erea aşezarea lui. Luînd urma gravitaţiei; năruindu-se moale în cioburile de scoicărie. Visîndu-se în ce se aflase mai tăios în Imperiul său.
            Cît fusese el mereu blond Dar ce mai strălucea acum. Pîraie de aur şopteau maree în vinele unei icoane. Şi ţîşneau surîzătoare – el tot erea o rană. Extatic, supurînd lumină, eclipsînd cerul. Părul îi crescuse iar. Preţios, năvalnic; mut de o uimire nouă. Părul său – un monument de corzi sensibile; antene şi relee acum leşinate. Ultima zvîcnire. Ultimul geamăt. Moştenitorul expira prin păr. Flame ondulate îl fulgerau cînd şi cînd, irizîndu-i ochii rămaşi ţintă în aerul rar al acelei clipe/ imagini Peste expresie; peste comunicare – instaurase comuniunea cu dreptul său suveran: tainele sunt în inimă. În afara ei – doar surpare   Ordonase pădurea Brocéliande. Găsise Graalul pe care nu-l pierduse vreodată. Şi acum, taman acum, declara simultaneitatea ca principiu de desfăşurare.
Cronos = idol; chip cioplit.  
Graţia era ireversibilă.       Este deja
            Ne întîmplăm splendid, noi, ceilalţi, oricare –  în jurul acestui basileu blînd/ tandru/ dureros.“


Moştenitorul
Am umanitatea în ascendenţă.  Iubirea mea pentru mine a fost un mod pudic, mascat, încorsetat de a-i iubi pe ei. Pe atîţi cîţi mă precedaseră ori mi se întîmplau.
Mi-e milă cu ambele mîini de Opus Dei.“


Orlov

Îngenunchiez. Dau onorul  Îl îmbrăţişez.
Îmi amintesc cîte răni cususem. Cîte deschideri închisesem. Şi eu trebuia să mă vindec: să accept că rana care erea el nu trebuia închisă. Că mierea aurie a acelei irumperi era proba lui desăvîrşită de a iubi; în răspăr de orice comentariu. În pofida istoriei.   În contră-ne.“

.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire