vendredi 22 juin 2012

Anatomy of Melancholy

.


Moştenitorul balansă vag în lumina candelabrului. Vrăji hændelice îl opreau în văzduhul vălurit. Uitase să se mai gîndească. Cecilia Bartoly îl tîmpise. Pe el şi făptura lui de mare trîndav autoproscris.  O glorie aeriană, de un parfum complicat şi mătăsos se aşternu peste lumina ce curgea miere. Şi îşi dori cu arsură să poată fi măcar o singură notă  (dacă nu un arpegiu întreg!) din vocea acelei femei.
Nimic nu suportă comparaţie cu bucuria intensă prin care îmi întîmpin lecturile baroce. Aveau un sens al angelicului care nu a mai fost atins. Ei – atît de carnali, care făceau din toate cele un punct de vedere al hoitului; ei care se sfîrtecau pentru a dezvolta voci serafice Acei excesivi pentru care măsura erea totul. Muzica paradisului. Căci întocmai asemeni unor îngeri, ei mimau patimile omeneşti fără a le da greutatea credibilităţii. Frumuseţea astîmpăra furii şi păcate, dureri şi iubiri. Ca şi cum ar fi îndelung jinduit la asemenea stări  De unde înţelegem că îngerii totuşi pot cunoaşte tristeţea. Măcar această teribilă plăcere care le surclasează pe toate celelalte. Păcatul e rupt din Rai.
Barocul care se trage din Manierism.  Degenerarea degenerării. Manierismul fiind cel care va fi trasat/ stabilit legislaţia/ procedura în materie de abatere → melancolia ca păcat de suprem rafinament.
În Baroc există un Paradis – al bucuriei.  Şi un Iad. Al melancoliei. Nu este un Iad sonor care să desfăşoare atributele violenţei, aşa cum îl defineşte Romantismul. Iadul baroc e taman un Paradis imperfect, în care a apărut o pată. O umbră/ îndoială/ suspiciune. Iad noncontondent în care încă mai recunoaştem urme din Paradisul de referinţă, doar că totul e vlăguit. Iadul acesta e depresiv şi astenic. O stare de putrefacţie a bucuriei. Iadul baroc e o construcţie ce parazitează Paradisul, un arteficiu ivit dintr-o paternitate comună cu cea a Paradisului.
Încă în mijlocul Barocului, modul de exprimare al teritoriilor luciferiene va rămîne Melancolia. Umorile distilate de contemporanii lui Orlando di Lasso vor face carieră pînă la Berlioz şi Liszt – perioada în care de fapt se gestează fructul hermafrodit şi uluitor ce va da în pîrg în apropierea Omienouăsutelui.  Melancolia ca libertate într-o cultură a rejoyce-ului heirupist. Melancolia, o bucurie alternativă, lipsită de pecetea consimţirii oficiale, ca un zvon de blasfem Dar atît de vag – şi de aceea – de fix o infinitate de ori mai tentant.  Păcat covîrşitor prin chiar virtutea tristeţii sale, îşi va atrage discipoli care să o mărturisească precum odinioară cei ce grăiau în varii limbi – doar că apostolii malincoliei îşi vor  desăvîrşi  reţeaua propovăduitoare prin varii expresii, întregind în mod sinestezic/ estetic coruperea oricărui fericit de drept comun – barbar neiniţiat în deliciile amărăciunii ce motivul nu îndrăzneşte a-şi rosti. Cu asiduitatea discreţiei, propaganda accediei invadează infiltrîndu-se, alterînd printr-o sumă de instrumente purificatoare. Amăgindu-şi victima/ neofitul pe căile unei asceze paralele, în capătul căreia, pe post de iluminare nu se află decît căderea în sine. În acel sine abisal, insondabil, căruia de mult nu i se mai spune (alintătură!) melancolie, ci infern Cel pe care fiecare şi l-a secretat pe cont propriu.“


Seara, o dată cu venirea lui Orlov, Moştenitorul propuse o cœnă fascinatorie, cabernetă sauvignon, tămîiată gros cu o audiţie cinquecentistă & amăruie curgînd de prin pereţi. Guitară obosită ca din odihnele lui Saturn, răsunînd în umbra coridoarelor. Carlo Gesualdo, princepe da Venosa, Giuseppe Caìmo, Vicenzo Galilei Sunetele luau rareori suişul firii muzicale, ci tot mereu ele scoborau învăluind grave, căzute.



- Cum nu, coane. Ce credeai, că numai matale ai voie să fii decavat Avea şi epoca polifoniei moştenitorii ei. Fiecare timp îşi cere dreptul la putregăciune.

.

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire